Războaiele revizioniste, nevoia de victorii a Occidentului și iluzia instrumentelor alternative

Regulile și „ordinile politice” impuse de învingători, după victoriile în războaiele decisive ale istoriei, au și ele, ca toate lucrurile de pe lumea aceasta, un termen de valabilitate. Nimic nu este nelimitat. După ce acestea expiră, vine din nou un moment critic și crucial al istoriei – fie sunt reconfirmate printr-o nouă victorie și se prelungesc, fie sunt anulate prin înfrângerea în fața unui competitor mai puternic iar ordinea politică și regulile se rescriu.

Așa s-a întâmplat cu cele două „războaie ale opiumului” (înfrângerea Chinei hegemonice de către britanici în 1842, apoi încă o dată de către britanici și francezi în 1860 și intrarea imperiului chinez în „secolul umilinței”), așa s-a întâmplat cu Războiul Crimeii în 1856, cu Războaiele Mondiale în 1918 și 1945, cu Revoluția comunistă câștigătoare a lui Mao în 1949 și Revoluția anticomunistă învinsă din Piața Tiananmen în iunie 1989, cu Războiul de Iom Kipur din 1973, cu Războiul Rece în 1989 etc. „Istoria este scrisă de învingători”, ar fi spus Churchill, dar citatul pare astăzi un clișeu, dacă nu mergem până la semnificația lui ultimă, nefiind vorba, evident, doar de „adevărurile” relative din cărțile de istorie.

Rezultatul marilor războaie setează sau resetează aranjamentele internaționale pentru deceniile următoare. Chiar și colaborarea internațională (multilateralismul) din interiorul unei ordini mondiale, în răstimpul pașnic dintre două războaie, are loc, de fapt, în sistemul de reguli stabilite de câștigătorii precedentului război, atâta timp cât ordinea nu este contestată și nu apar forțe care să o sfideze. De peste 500 de ani, ascensiunea și decăderea marilor puteri s-a realizat în principal în funcție de câștigarea sau pierderea de războaie decisive. Dacă în trecut intervalul de timp dintre două borne istorice majore era lung, uneori de peste un secol, în prezent valabilitatea unei ordini mondiale se pare că s-a redus la mai puțin de o jumătate de secol, fiind deja un loc comun să adăugăm că dezvoltarea rapidă a tehnologiei este factorul esențial în „accelerarea istoriei”.

Gloria, puterea, recunoașterea generală și influența câștigate în precedenta confruntare a giganților expiră la un moment dat, după una, două sau trei generații, depinzând de cât de mare, de categorică și de răsunătoare a fost ultima victorie și, respectiv, cât de repede și de mult s-au întărit ulterior contestatarii.

Mai devreme sau mai târziu, preeminența hegemonului pe plan global sau regional va fi contestată prin forță și va fi nevoie de reconfirmarea supremației. Pentru „testul de stres”, au grijă revizioniștii să pună în scenă provocările menite să demonstreze dacă liderul (mondial sau regional) mai este capabil să lupte și să câștige o confruntare sau nu. Dacă liderul a îmbătrânit și pune pușca jos, dacă este măcinat de dileme, îndoieli și scrupule, dacă nu mai vrea sau nu mai poate să poarte războaie, din tot felul de motive (ideologice, culturale, de bunăstare, de comoditate, de lașitate, de frică), alții, nemiloși, îi vor lua locul.

Hitul „Imagine” (all the people...) al lui John Lennon este fără îndoială încântător, dar viziunea propusă este, din nefericire, complet nerealistă în planul politicii globale. Oricât am crede că sistemul relațiilor internaționale va fi guvernat de-a lungul secolului al XXI-lea de prevederile dreptului internațional, de instrumente soft, de un permanent „concurs de frumusețe” și de diplomația publică, la scara istoriei se va (re)confirma cu cinism „legea junglei”, legea celui mai puternic – „îl mănânc sau mă mănâncă”. Uneori curge sânge, alteori nu (războaiele hibride, războaiele reci, dezintegrarea imperiilor), dar, oricum, competiția acerbă sau confruntarea pentru supremație există și vor exista mereu, iar în anumite momente această luptă poate îmbrăca și haina militară. Ne place sau nu, așa cum vedem în prezent, nu forța dreptului, așa cum ni s-ar părea rațional, ci tot „dreptul forței” determină, în cele din urmă, noua rânduială a lumii. Dreptul însuși este scris de învingători, nu de învinși.

Desigur, această confruntare pentru supremație nu se simte neapărat în viața unui individ sau chiar a unei generații. Nu trebuie tradus mesajul de mai sus printr-o bătălie pe viață și pe moarte pe care o resimțim noi ca indivizi, deși uneori erupția de violență a unor războaie sau revoluții ne poate surprinde și ne șochează, chiar dacă se desfășoară într-o altă parte a lumii. Istoricii pot analiza însă cel mai bine aceste fluctuații de putere ale marilor centre politice ale lumii, în sinteze remarcabile ale dinamicii ordinii mondiale, începând cu supremația occidentală obținută aproximativ pe la 1500, prin știința mai bună a navigației, tehnologie superioară și forța distructivă a armelor, prin victoria în campaniile militare de colonizare a lumii noi și continuând cu războaiele între marile imperii din ultimele secole.

De peste 500 de ani, Vestul a câștigat în cele din urmă marile bătălii, cele care au dat direcția de evoluție a lumii, chiar dacă au existat sincope, momente de tensiune, impas și incertitudine, inclusiv mici regrese și perioade de confuzie ori declin. Periodic, a trebuit însă să fie câștigate războaie, atunci când cei care voiau răsturnarea principiilor ordinii occidentale au ales calea sfidării armate.

Nimic nu durează la nesfârșit, nimic nu este garantat pentru totdeauna, nimic nu rezistă fără noi eforturi și noi victorii. Apar inevitabil contestări și contestatari, apar puteri revizioniste, care vor pune la îndoială sistemul existent, vor forța schimbarea și vor tatona la început, să vadă cât de mult se teme hegemonul să lupte, să-i înfrunte, să se impună din nou. Da, cred în „teoria capcanei lui Tucidide”, formulată impecabil de Graham Allison, dar nu și în finalul călduț al cărții, evident artificial, didactic și moralizator, în care autorul încearcă să ne propună un happy end pașnic, diplomatic, bazat pe negocieri. Nu, e vorba doar de o chestiune de timp până când se va decide a cui va fi preeminența în acest secol, a SUA sau a Chinei (cu toate consecințele care decurg de aici, în stabilirea regulilor), așa cum ultimele secole au avut câte un hegemon global, deși teoretic se vorbea, de exemplu, de ordinea bipolară (1947-1989).   

Ofițerul KGB-ist Vladimir Putin este cel care a dat semnalul tentativei de revanșă istorică și de contestare a ordinii europene și globale post-Război Rece, prin discursul rău prevestitor de la Conferința de securitate de la München, din februarie 2007. Acest discurs contra-paradigmatic a fost urmat de începutul Războiului lui Putin împotriva Occidentului, declanșat prin invadarea Georgiei în august 2008, la patru luni după Summitul NATO de la București, când V. Putin (prezent la masă, ca invitat) îl auzise cu urechile lui pe G. Bush propunând invitatea Ucrainei și Georgiei în Alianța Nord-Atlantică. Ceea ce nu a înțeles Vladimir Putin este că Rusia nu mai avea de multă vreme argumente și instrumente suficient de puternice pentru a se defini ca mare putere mondială, aflată în rivalitate pentru supremație cu SUA. Războiul din Ucraina este „cântecul de lebădă” al lui Putin și al statutului Rusiei de superputere mondială.

Dar cum se întâmplă lucrurile acestea, în politica internațională? La început, revizioniștii mârâie în jurul hegemonului, se apropie amenințător de aliații și prietenii lui, încearcă mici provocări, destabilizări și crize în spațiul strategic al acestuia, atacă un stat prieten pe care îl consideră vulnerabil, îi testează reacțiile, energia și determinarea de a-și apăra supremația și „teritoriul strategic”, apoi, când semnele arată că este slăbit (sau așa cred ei), declanșează atacul cel mare, pe care orice agresor speră să îl transforme în lovitura decisivă, fatală, pentru schimbarea ierarhiilor de putere și a sferelor de influență. Că acesta ar putea fi un calcul greșit, este o altă discuție, dar lucrurile așa funcționează, prin măsurarea forțelor. Așa au gândit și Adolf Hitler, și statele arabe în 1973, și Vladimir Putin, și teroriștii Hamas care doresc distrugerea statului Israel. Fiecare agresor mizează pe un anumit context internațional, care să îi fie favorabil, și în același timp speră în declanșarea unui lanț de efecte și consecințe care să-l anihileze pe adversar și să împingă situația în sensul dorit de strategii agresiunii.

În 2022 și 2023, la doar 20 de luni distanță, ordinea politică occidentală a fost zguduită de două invazii criminale împotriva unor democrații afiliate Vestului (Ucraina și Israel), două agresiuni militare care au mizat pe șoc, pe factorul surpriză, pe demoralizarea dușmanului, pe naivitatea, somnolența și lipsa lui de apărare, pe decredibilizarea sistemului de garanții de securitate al SUA și pe simțurile de conservare atrofiate ale civilizației apusene.

În esență, ideea este simplă – dacă nu ai curaj să te lupți cu agresorul și să îl învingi, semnalul este că te temi de război și ești slab, deci ai pierdut din start partida iar costurile și consecințele înfrângerii vor veni în cascadă, din ce în ce mai mari.  

Tot în termeni revizioniști față de ordinea mondială occidentală, față de sistemul de garanții de securitate ale SUA pentru aliații săi și față de „Pax Americana” a secolului XX, gândește și China comunistă în relația cu Taiwan – pândește, observă dacă se acumulează vulnerabilități în interiorul democrației și puterii americane, slăbiciuni în sistemul garanțiilor de securitate oferite de Washington pentru Taipei și totodată așteaptă momentul potrivit, când Beijing-ul va considera că atacul (indiferent cum va arăta acest atac, convențional sau hibrid) poate fi decisiv iar apărarea celuilalt nu va funcționa. Probabil, tot așa gândesc și Coreea de Nord, și Iran, fiecare din aceste regimuri dictatoriale cu propriile ambiții și rivalități regionale. Spre deosebire de Rusia, China nu se grăbește, este în expansiune strategică amplă și are timp. În schimb, Vladimir Putin nu mai avea timp pentru că declinul de mare putere al Rusiei începuse, apoi s-a grăbit, a aruncat zarurile pe miză maximă și a ratat toate obiectivele strategice pe care le avusese la începutul invaziei în Ucraina.

Din păcate, ordinea mondială americană, instituită în 1918 prin proiectul universalist liberal wilsonian („Discursul în 14 puncte”), consolidată în 1944-1945 prin debarcarea triumfătoare în Normandia și lovitura devastatoare de la Hiroshima, acțiuni care au zdrobit Puterile Axei, apoi reconfirmată pe 2-3 decembrie 1989, în summitul Bush-Gorbaciov de pe vasele militare din Mediterana (Malta), dă semne că se apropie de termenul de expirare. Istoria accelerează, nu mai are răbdarea pe care o avea în secolele trecute, când treceau câte 100 de ani de la o mare provocare la alta, de la un Zeitenwende (vorba lui Scholz) la altul.

Contractul SUA cu lumea, Pax Americana, trebuie reînnoit. Au apărut deja forțe revizioniste care pretind schimbarea lumii și a aranjamentelor sistemului de relații internaționale, declanșând atacuri care deocamdată pot părea izolate, regionale, dar care sunt legate între ele prin țesătura tot mai deasă de interese antioccidentale ale patrulaterului dictaturilor orientale, Rusia-China-Iran-Coreea de Nord, de care Sudul Global pare tot mai atras. UE va trebui să aibă claritatea morală și strategică de a nu fi tentată de neutralități înșelătoare și ar trebui să se plaseze ferm împotriva despoților și dictaturilor agresoare. Nu putem decât spera ca SUA să nu își piardă credibilitatea internațională, de lider al lumii democratice, după alegerile prezidențiale din 5 noiembrie 2024.

Esențială aici, în această discuție, este problema instrumentelor de menținere a ordinii globale. Asistăm la o criză majoră a instrumentelor Occidentului pentru apărarea ordinii liberale post-1989. Dreptul internațional nu (mai) funcționează în fața agresorilor. Sancțiunile economice ale Occidentului nu funcționează nici ele. Deciziile Curții Penale Internaționale sunt luate în derâdere de agresor iar cel vizat de mandatul internațional de arestare sfidează lumea și anunță, în dictatura pe care o conduce discreționar de 24 de ani, inculparea procurorului CPI de la Haga care i-a instrumentat cazul. Ca să arate că nici nu-i pasă de vocea justiției internaționale...

ONU, la rândul ei, este „pe butuci”, după ce organizația mondială a fost avariată profund de Rusia lui Putin, membră permanentă a Consiliului de Securitate, putere nucleară și stat agresor, apoi sufocată de infiltrații apropiați ai Chinei în organizațiile și agențiile din sistemul onusian, de numeroasele state înapoiate și (semi)autoritare ale Sudului Global și de propaganda neomarxistă pro-palestiniană.

Dacă nimic din toate aceste instrumente ale ordinii politice nu mai funcționează astăzi, ce altceva se mai poate face împotriva agresorilor, când societățile democratice nu mai vor să lupte și nu mai vor să poarte războaie de apărare a propriei lor supremații civilizaționale? Ar trebui Vestul să se recunoască pur și simplu înfrânt și să invite agresorii, dictatorii și teroriștii să conducă lumea și să rescrie regulile noii ordini mondiale?

Agresorii trebuie învinși și pedepsiți exemplar de la primele etape ale acțiunilor lor criminale. Ezitările, naivitățile și slăbiciunile costă mult, știm din întreaga istorie. Germanii și-au depășit, în fine, în februarie 2022, naivitatea formulei Wandel durch Handel (Schimbarea prin comerț), care i-a făcut zeci de ani să creadă că pot gestiona o relație decentă cu Rusia sau chiar pot transforma Moscova într-un partener democratic și credibil prin afaceri, comerț și investiții. A fost o altă iluzie a instrumentelor alternative de menținere a ordinii politice liberale. Nu, banii și tehnologia Occidentului nu au servit decât pentru înarmarea agresorilor și creșterea urii lor împotriva Vestului, pentru pregătirea momentului războiului revizionist.

În lipsa unei „concluzii morale” a războaielor și a înfrângerii agresorilor, semnalul este că alți agresori vor fi încurajați să lovească iar amplitudinea războaielor va fi din ce în ce mai mare. Neprimind lecția cuvenită pentru atacarea unor democrații vecine, Rusia și Hamas vor fi în mod evident tentate să continue războaiele și crimele la o scară și mai mare iar în această spirală vor intra și alți agresori, împingând lumea în haos.

Până la a fi prea târziu pentru a mai putea evita confruntarea directă a giganților american și chinez pentru supremație globală, respectiv pentru reconfirmarea sau resetarea ordinii mondiale, observațiile de mai sus sunt argumente suficiente pentru care cele două războaie de testare a supremației SUA/Occidentului, care au loc acum, ar trebui să se încheie cu înfrângerile Rusiei și Hamas. Și nu există niciun motiv ca aceste războaie declanșate de atacuri bestiale, al căror scop este să distrugă, să ucidă și să intimideze, să nu fie purtate până la victoria democrațiilor în fața terorii, indiferent cât ar dura și cât ar costa. Orice alte considerente sunt secundare și servesc strategiei șantajului.

Dacă nu se va întâmpla așa, atunci un compromis cu acestea, deși teoretic posibil și recomandat de mulți pacifiști (eu nu neg că acesta ar putea fi finalul, din păcate), nu ar face decât să pregătească terenul pentru ca pretențiile dictatorilor și teroriștilor să crească și, încurajați de succesele obținute și de cedările lumii democratice, să continue prin noi războaie schimbarea ordinii politice mondiale în direcția dorită de ei. Acest scenariu trebuie evitat. Abia după înfrângerea agresorilor Ucrainei și Israelului ar trebui începute discuțiile politico-diplomatice pentru soluționarea rațională a unor vechi conflicte, păstrând însă cadrul și principiile ordinii politice stabilite de democrațiile liberale ale lumii.