Psihologia duşmanului (la copii)

0
0

Da, ne place să ne divizăm în tabere beligerante. Această plăcere e şi instinctuală, şi cultivată social. Căutăm prilejul unei opoziţii înverşunate în raport cu alţii, ne bucurăm de oportunitatea conflictului, ne fascinează hărţuirea colectivă a unor „străini” sau „marginali”, ne dă fiori senzaţia de a fi parte a unui grup care „luptă pentru o cauză”.

Ne lăsăm lejer antrenaţi în campanii moralizatoare şi ideologice, campanii care trezesc reacţii şi trec uşor în manifestări de ură şi duşmănie, atât de uşor, încât se pare că e o predispoziţie firească, decât o dispoziţie de moment. Aşa este. Psihologia tribalismului, psihologia urii şi a duşmanului nu e o trăsătură proprie adulţilor raţionali şi ambiţioşi, ci e comună şi pentru copiii pasionali şi naivi. Aceasta înseamnă că mecanismul e arhaic, are rădăcini primitive. Divizarea în grupuri, tabere şi opinii, oricare ar fi ele, declanşează o gamă de emoţii greu de controlat; devenim în scurt timp victime ale prejudecăţii de grup, facem erori de atribuire şi începem să-i infraumanizăm pe „ceilalţi”. Sunt apţi de aşa ceva încă din copilărie şi puţini adulţi au reuşit să se ridice deasupra acestor reflexe...   

În 1963, scriitorul britanic William Goldwing primeşte Premiul Nobel în domeniul literaturii pentru cartea de ficţiune „Împăratul muştelor” („The Lord of the Flies”), în care descrie un scenariu terifiant al luptei ucigaşe dintre două grupuri de copii. După un accident maritim, o echipă numeroasă de minori corişti ajung pe o insulă nepopulată, pomenindu-se acolo de unii singuri, fără maturi. Treptat, minorii se separă în două tabere, iar una dintre tabere îşi însuşeşte reflexele războinice, impune un cult primitiv căruia i se supun toţi membrii, construieşte o ierarhie internă şi se declară trib de vânători. În scurt timp, „tribul vânătorilor” ajunge să-i identifice drept „străini” pe membrii celuilalt grup, care împărtăşeau alte reguli şi valori. În consecinţă, se organizează o „vânătoare de capete”, care duce la omorârea sălbatică a câtorva dintre minorii „străini”.

Povestirea lui Goldwing, inclusiv ecranizările ei au scandalizat opinia publică, autorul reuşind să descrie de fapt o „istorie a omenirii în sens invers”, un fel de involuţie rapidă de la omul civilizat la omul primitiv, arătându-ne cât de simplu, în condiţii vitrege, se poate reveni la natura umană primară, la instinctele dezgolite. Autorul fusese pe deplin conştient de efectele pe care a reuşit să le producă. În unul din comentariile la cartea sa, Goldwing a declarat cu privire la răutatea oamenilor:

„Eu recunosc în aceasta o trăsătură comună a naturii umane, pe care trebuie să o înţelegem, altfel nu o vom putea controla. De aceea, scriu cu toată pasiunea pe care o găsesc în mine şi le spun oamenilor: «Priviţi, priviţi, priviţi: iată cum este ea, cum o văd eu, firea celei mai periculoase fiare – omul»“.

Un spirit asemănător transpare şi în povestirea „Băieţii din strada Pal” („A Pal Utcai Fiuk”) a scriitorului ungar Ferenc Molnar, lucrare care a înregistrat un succes strălucitor, fiind foarte populară până în prezent în rândul tinerilor cititori. În povestire, Molnar dezvoltă acelaşi subiect, al confruntării dintre două tabere de minori, care îşi revendică „teritoriile” şi care alunecă într-o duşmănie cu final tragic. Elementul teritorialităţii este şi mai proeminent în lucrarea scriitorului francez Louis Pergaud, care a scris „Războiul bumbilor” („La Guerre des boutons”) (ecranizat de cinci ori), despre lupta a două bande de copii din sate diferite. De această dată, cu mult umor şi spirit aventurier, Pergaud dezvăluie beletristic rivalitatea pe criterii de apartenenţă comunitară care apare deja la o vârstă timpurie.

Ceea ce au făcut Goldwing, Molnar, Pergaud, precum şi alţi prozatori care au abordat subiecte similare, a fost nu altceva decât a arăta în imagini stilizate ceea ce se întâmplă în realitate, chiar în jurul nostru uneori – copiii obişnuiesc şi ei să identifice „duşmani” şi să se „războiască” cu aceştia, fie şi în mod simbolic. Manifestarea comportamentului războinic şi conflictul dintre grupuri nu sunt trăsături specifice maturilor doar, ele sunt proprii şi copiilor, atunci când există condiţii pentru apariţia relaţiilor concurenţiale.

Experimentele lui Sherif şi experimentul „Klee-Kandinsky”

În anii ’60, sociologul american de origine turcă Muzafer Sherif a efectuat împreună cu colaboratorii săi un şir de experimente în taberele de copii (fără a-i înştiinţa pe copii asupra scopului adevărat al experimentului), pentru a identifica factorii care influenţează asupra relaţiilor dintre indivizi. Cercetătorii au constatat că simpla divizare a copiilor în două echipe a fost suficientă ca între ei să apară animozitate şi diferenţiere pe criterii de apartenenţă de grup (chiar dacă în grupuri diferite au fost repartizaţi foşti prieteni). Iar denumirea echipelor – „Vulturii” şi „Şerpii” – a intensificat şi mai mult concurenţa dintre ele.

Participarea la jocuri comune, de competiţie intergrupală, a încins definitiv spiritele, generând o rivalitate acerbă, etichetări răutăcioase, ironie şi chiar certuri şi confruntări fizice între reprezentanţii echipelor. Când ambele echipe râvneau acelaşi scop, dar numai una dintre ele putea fi învingătoare, ostilitatea îşi făcea rapid apariţia în relaţia dintre ele. Pe parcursul experimentului, au fost înregistrate atacuri asupra corturilor echipelor „duşmane”, incendierea simbolurilor acestora, încăierări în cantină, în alte locuri unde se întâlneau copiii aflaţi în relaţie de duşmănie. Experimentele lui Sherif au devenit de referinţă în domeniul psihologiei conflictelor, demonstrând în mod clar predispoziţiile individului spre agresivitate şi confruntare în condiţii de formare a grupurilor.

Un studiu asemănător asupra comportamentului copiilor a fost realizat în Liban, în 1970. Subiecţii studiului erau băieţi de 11 ani, dintre care zece creştini şi opt musulmani. Aceştia au fost separaţi în două grupuri, dar nu după criteriul confesiunii, ci în mod aleator. Grupurile au primit denumiri şi au fost antrenate în diverse activităţi competitive. Ca şi în experimentele lui Sherif, şi de această dată s-a ajuns rapid la ostilitate, conflicte şi agresiuni fizice nemijlocite, care au degenerat în adevărate „lupte de stradă” (inclusiv cu utilizarea cuţitelor).

Cercetări din acelaşi registru comportamental a întreprins şi specialistul britanic în psihologie socială Henri Tajfel; el a realizat un experiment cunoscut sub numele de „Klee-Kandinsky”, având ca subiecţi 64 de băieţi de 14-15 ani, colegi de clasă. Tajfel a demonstrat cât de uşor se poate modifica comportamentul băieţilor prin simpla apartenenţă la anumite grupuri. S-a constatat că, chiar şi atunci când nu există competiţie între grupuri, simplul fapt că indivizii aparţin unui grup îi face să dezvolte loialitatea faţă de membrii acelui grup, iar cei din afara grupului sunt desconsideraţi, discriminaţi sau, şi mai rău, consideraţi inamici demni de dispreţ.

Concluzii

Experimentele citate mai sus ne permit să facem cel puţin trei concluzii raportate la tematica acestei cărţi: 1. Comportamentul agresiv este uşor de provocat în rândul copiilor, lor nu le sunt străine relaţiile de ostilitate; 2. Copiii sunt la fel de pasibili ca şi maturii de a fi implicaţi în confruntări violente, pe criterii identitare sau de apartenenţă la un grup; 3. Procesul de identificare a unui „duşman”, de coalizare şi manifestare împotriva acelui „duşman” reprezintă un fenomen propriu pentru reprezentările sociale ale copiilor, deci există o motivaţie lăuntrică mai profundă, iraţională a acestui fenomen, care se face remarcat deja la o vârstă fragedă. Deci oamenii au predispoziţia nativă de a se delimita în grupuri, cu apariţia sentimentelor de rivalitate faţă de indivizii deveniţi „străini”. De mici, oamenii ştiu să identifice un „duşman” concret.

Într-un studiu olandez care a avut drept scop elucidarea modului în care se formează înţelegerea imaginii duşmanului la copiii de 7-12 ani, s-a constatat că, cu cât copiii sunt mai mici, cu atât duşmanul este perceput de către ei în termeni mai concreţi; duşman poate fi o persoană concretă, nu cineva sau ceva abstract. Abia odată cu înaintarea în vârstă, copiii sunt capabili să perceapă un duşman non-uman, un produs al ficţiunii sau al ideologiei. Rezultatele studiului indică, indirect, caracterul aplicativ al primelor percepţii privind identificarea duşmanului – acesta este o figură umană concretă.

Teza că la copii, odată cu vârsta, imaginea străinului/duşmanului evoluează de la concret la abstract a fost formulată anterior şi de psihologul elveţian Jean Piaget; perioada de trecere de la un tablou concret la unul abstract se înregistrează în jurul vârstei de doisprezece ani. Trecerea de la o identitate concretă a duşmanului la una abstractă reflectă procesul de formare a atitudinilor şi convingerilor politice; copiii ajung treptat la înţelegerea că duşmanul poate fi un construct social. Minorii pot afişa deja anumite predilecţii ideologice, apar primele sentimente naţionaliste, se dezvoltă percepţiile privind statutul social şi cine sunt aliaţii şi duşmanii.

Psihiatrul american Robert Coles în lucrarea „Viaţa politică a copiilor” („The political life of children”) a dezvăluit modalităţile prin care copiii ajung să înţeleagă fenomenul politic şi să-şi formeze opinii ideologice. În cadrul cercetării sale, autorul a intervievat copii de pe toate continentele, vreme de peste zece ani, şi susţine că, în mare măsură, sentimentele şi convingerile politice ale adulţilor îşi au originea în impresiile şi înţelesurile formate încă în copilărie, când se cristalizează identitatea naţională, poziţia socială, apartenenţa confesională şi de grup.

Pornind de la constatările de mai sus, rolul familiei şi al grupului de origine în formarea comportamentelor şi a primelor convingeri sociale este determinant, iar deseori hotărâtor. În raport cu viziunea maturilor se produce şi identificarea duşmanului de către copii. Identificarea duşmanului se produce, de regulă, în baza sugestiilor, voite sau involuntare, care vin din partea maturilor; uneori la cererea copiilor. Gordon Allport, fondatorul teoriei despre prejudecată, a inserat în cartea sa dialogul dintre o fetiţă de şase ani şi mama sa, în care fetiţa întreabă:

„Mamă, cum se numesc copiii pe care aş putea să-i urăsc?”.

Câte mame vor şti să răspundă adecvat la asemenea întrebări ale copiilor? Dar câţi adulţi reuşesc să evite, în sinea lor, asemenea întrebări?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite