Prin ce sunt mai răi informatorii Securităţii decât cei ai SRI?

Vreme ca într-un subiect la examenul de Bacalaureat: toamna în opera lui Mihail Sadoveanu. Pe Aleile Parcului Academiei, pe care-l folosesc, pentru a vorbi la telefonul mobil, şi cititorii sălii de lectură 1 a Bibliotecii straturi-straturi  de frunze uscate. Dacă eşti poet, imaginea lor îţi încolţeşte în minte o rimă. Dacă eşti cetăţean, imaginea lor îţi încolţeşte în minte o vorbă despre proasta gospodărire.

Revenind în sală după câteva raite în jurul Artezienii (prilej de a nota în subconştient că seamănă cu un arici de apă), dau cu privirile de un afiş anunţând dezbaterea Informatorii Securităţii. Dumnezeule! îmi spun, străbătând holul de la intrare, prin zumzetul stârnit de taclalele culturale ale doi intelectuali aşezaţi la o măsuţă şi observând – cu coada ochiului – că bodyguardul redactează un SMS, ăştia nu mai termină odată cu Securitatea!

Năduf personal, avându-şi rădăcina în constatarea că de 23 de ani, din 1990 pînă azi, dezbaterea vremurilor ceauşiste s-a cantonat în denunţarea informatorilor Securităţii, fără minimul efort de a scana la rece fenomenul. Pe drumul către sală îmi cade fisa: „— Păi, de ce să fie mustraţi doar informatorii Securităţii şi nu informatorii în general, chiar şi cei ai SRI?!“. Poporul e, din acest punct de vedere, mult mai profund decât anticomuniştii noştri de propagandă.

De la formule precum turnător, ciripitor, până la descrierea propriu-zisă, Poporul îşi exprimă dispreţul sau chiar scârba pentru orice Informator, indiferent cărei instituţii îi aparţine: SRI, Poliţiei, Securităţii, CIA, Siguranţă.

Ce e Informatorul în general? Un tip care, fără a fi bănuit de cei din jur, trage cu urechea sau trage de limbă pentru ca, apoi, să meargă la instituţie şi să toarne contracost ceea ce a auzit. Un tip care stă la masa de alături şi ascultă ce vorbeşti cu tovarăşul de dejun, pentru a spune mai departe, nu e informator. Nu e informator nici ofiţerul sub acoperire. Informator e prietenul, neamul sau cunoscutul care, fără ca ceilalţi s-o ştie, acceptă misiunea murdară de a turna la instituţii ceea ce aude. El diferă chiar şi de denunţător. Când asistă la întămplare sau când aude ceva, denunţătorul n-o face dinandins.

Ulterior, când dă în gât, el o face dintr-o stare sufletească. Informatorul ştie de la început, de când ţi-a intrat în casă, că trebuie să te tragă de limbă pentru a afla ce şi cum.

Mizeria informatorului nu constă în conţinutul turnătoriei, şi, cu atât mai puţin, în condiţia instituţiei care l-a angajat dacă e sau nu a Poporului. Mizeria Informatorului constă în dubla sa faţă: îţi zâmbeşte, te linguşeşte, se preface amic, pentru a-ţi face un rău.

Nenorocirea Informatorului rezidă în ticăloşia ascunsă sub zâmbetele sale dulci, perfide.

*

Nimic nou sub soare

În numărul din 5 iunie 1922 al revistei „Cuget românesc“, Tudor Arghezi se ocupă în tableta Publicul şi presa de situţia mizeră a literaturii, constrînsă să se prostitueze ca să supravieţuiască în plan comercial.

De la carte, publicistul trece iute, fără a avea nevoie de mai mult de un pas, la ziar:

„Ziarul, nici el nu este, relativ, mai cumpărat decît cartea. Tirajul neînsemnat al marilor cotidiane, pentru un popor de şaisprezece milioane de părechi de ochi, s-ar putea explica prin formatul hîrtiei, care slujeşte la împachetat. Cele mai răspîndite ziare nu trec în zilele lor meritorii peste o vînzare de şaizeci de mii de foi, şi atunci este nevoie de o gîlceavă de generali care au comandat armatele în război şi îşi servesc reciproc epitetele inspirate de la dezerţiune şi trădare. În ultimele luni au dispărut, şi din capitală şi din Ardeal, cîteva ziare. Maşinile tipografice treieră aiurea decît în presă şi literatură: chitanţele, facturile, formularele, poliţele, sînt singurele opere de artă care le hrănesc“.  

Am pus acest citat în hotarele rubricii „Nimic nou sub soare“, prin care încerc să demonstrez – dacă mai era nevoie de aşa ceva, că România de azi nu se deosebeşte de România de ieri, cum nu se va deosebi nici România de mâine de cea de azi. Nu m-am hotărât însă dacă „Nimic nou sub soare“ se referă la proasta situaţie materială a presei sau la etern invocata situaţie proastă a presei, refuzată de cumpărător, care cumpărător stă cu gândul la prostii şi nu la chestii intelectuale.

Păi dacă şi în 1922 se plângea Arghezi că presa nu se cumpără, cînd în postdecembrism s-au cădelniţat elogii despre perioada interbelică, perioada de aur, cum să ne exprimăm azi despre situaţia presei?! Smulgându-ne părul din cap!