Preludii la un festival

Festivalul Enescu, indiscutabil cel mai reliefat eveniment cultural din România, este, de vreo două ediţii (de când conducerea este asigurata de celebrul dirijor ruso-londonez Vladimir Jurovski), (şi ), practic, singurul prilej - românesc - de a cunoaşte adevărata muzica modernă şi contemporană. Este esenţial.

Întâmplator - sau nu - trăiesc între tineri intelectuali care nu fac muzica, dar o iubesc. Ei bine, ce aşteaptă ei de la Enescu? Da, aţi ghicit, mai cu seama concertele cu noutăţi sonore. Se întreabă, tinerii: oare muzicienii nu trăiesc, şi ei, în secolul 21, nu cunosc posibilităţile - enorme - pentru strategiile lor decizionale, ale tehnologiilor de ultima ora?

Aman, deocamdată, o sugestie de răspuns, pentru a (re)aminti o (altă) realitate. George Enescu a aparţinut unei generaţii - Bartok, Schoenberg, Webern, Stravinski, Ives - generoasa in re-inventarea muzicii, aşa cum congeneri literari (Proust, Joyce, Kafka, Musil, Faulkner) au schimbat paradigma scriiturii. Ea, această generaţie s-a clasicizat si trebuie cunoscută ca atare. Ca şi tot ce a decurs, ulterior, din eforturile ei.

Până azi sau - de ce nu? - până mâine.

Revin la tinerii noştri si la Aşteptările lor. Regret ca trebuie sa vorbesc de un concert în care sunt implicat în calitate de compozitor, dar acurateţea - să-i zic „istorică“ - mă obligă s-o fac: unul din cvartetele faimoase, legendare, ale lumii - Arditti din Londra - interpretând lucrări concepute în tehnica numită live electronics, beneficiind de tehnologia de vârf de la IRCAM/Paris şi Studioul SWR din Freiburg. Dar... şi „Zones de turbulence“ (concertul Filarmonicii bucureştene) - imagine sonoră a teoriilor despre haos şi complexitate, plăsmuită de francezul Ph. Manoury. Last but not least, una din capodoperele absolute ale secolului 20, opera „Moses und Aaron“ de A. Schoenberg.

Cred că am argumentat îndeajuns în favoarea unui festival prospectiv, ce trebuie, fireşte, perfecţionat mereu.

Dar... mai e timp si pentru alte idei!