Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitată, Acad. Georgeta Filitti (sezonul 3, episodul 35)

Una dintre cele mai îndrăgite și respectate voci de istorici revine la microfonul podcastului Avangarda într-un dialog de excepție: Acad. Georgeta Filitti onorează publicul cu o incursiune în lumea puterii și în subteranele iubirilor celebre și scandaloase ale secolelor trecute, în apropierea zilei de naștere a domniei sale. În dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Georgeta Filitti explică de ce ar fi adorat să trăiască între secolele XVIII-XIX, în ce măsură lumea virtuală și excesele mass-media idiotizează societatea, care sunt motivele pentru care viața în comunitate a devenit un test moral și o formă de anduranță, și din care pricini e sceptică față de parada de fericire a indivizilor. Aflăm, dintr-un dialog inedit, de ce Churchill a fost un antiromân, de ce Palatul Cantacuzino a traversat o „urâțire”, și care ar fi fost viitorul României dacă la moartea Regelui Ferdinand nu s-ar fi format o Regență, pentru ca Regina Maria să preia frâiele țării noastre? Cu ocazia aniversării sale, Acad. Georgeta Filitti face o confesiune publicului podcastului Avangarda, dezvăluind de ce își dorește ca în istoriografie să fie reținută mai degrabă ca editor, în vreme ce ca istoric se definește „un meșteșugar foarte corect”. Un episod cu umor, nostalgii și adevăruri fruste despre istoriile neconvenționale care compun istoria României noastre, într-un ceas de confesiuni cu Acad. Georgeta Filitti.

Interviul integral poate fi vizionat aici: 

Dacă ar fi să călătorească în timp, Georgeta Filitti ar vrea să trăiască între secolele XVIII-XIX

I.V.: V-ar fi plăcut să fi trăit într-o altă epocă a istoriei?

G.F.: Categoric mi-ar fi plăcut.

I.V.: Când v-ar fi plăcut?

G.F.: Să știți că inima mea balansează între secolul XVIII și sfârșitul lui XIX. Secolul XVIII e numit secolul dantelelor, și dacă ai fi trăit să fii un nobil francez, să trăiești în Vandeea, în secolul XVIII, nu ți-ar fi fost la îndemână. Sunt o serie de elemente ajutătoare, în primul rând, gândiți-vă, lumina electrică, pe care dacă nu o ai, e complicat. Formele astea de comunicare, vrei să transmiți ceva, cuiva, pui mâna pe un telefon și imediat dialoghezi. Dar la sfârșitul secolului XIX, cred că era o viață așezată, plăcută, o viață care te obliga să stai... sigur, noi trebuie să restrângem discuția la clasa suprapusă. Să nu ne imaginăm că toată lumea de sus până jos trăiește fără cusur. La 1828 există la București un doctor căsătorit cu o filitoaică, prin ea s-a păstrat și cartea, îl cheamă Constantinache Caracaș, și face o carte care se numește Topografia Țării Românești. Îți prezintă ce se găsește aici și vorbește și de clasele sociale. Doctorul e puțin ipohondru, fiindcă aproape orice mănânci îți face rău, te balonează, îți dă dureri de cap, de burtă, trebuie să fii prudent. Dar dincolo de treaba asta, îi critică pe toți. Că mănâncă prea mult, că sunt exagerați la post, la sărbători mănâncă până varsă, și într-un fel are dreptate. Dar ai o imagine a societății românești în prima jumătate a secolului, se întâmplă ceva. Și așa cum vă spuneam, clasa care duce societatea înainte e totuși clasa boierească. Deci la întrebarea dvs. totuși aș răspunde că aș fi fost încântată să trăiesc în vremea lui Cuza și în vremea de început a lui Carol I. Știți de ce? Pentru că în vremea lui Carol s-a întâmplat ceva, s-a făcut o îngemănare între curiozitatea noastră, expresivitatea noastră, dorința noastră de afirmare și felul gospodăresc, uneori lipsit de fantezie și în orice caz lipsit de umor, al acestui neamț. Neamțul a venit în țară și a zis: „Am să fiu credincios acestui pământ, acum sunt Domnul țării!” Și s-a ținut de cuvânt! Până în 1914. Și a înțeles un lucru. Că dacă știe să îi motiveze încontinuu pe români, câștigă.  Ori răspunzând la cea mai grea întrebare pe care mi-ați pus-o...

Lumea 2.0 și mass-media, prin ochii Georgetei Filitti: „E vorba de factorul decident, care mie îmi vâră o emisiune idioată”

I.V.: Până acum...

G.F.: Până acum. ..dacă eu am impresia că există oameni elitiști în spațiul românesc, dați-mi voie să vă spun că eu nu îi văd. Nu văd tocmai acești oameni care să înțeleagă mentalitatea anonimilor din jur, anonimi care nu aș spune că cer luna de pe cer. Cer un trai decent, și de fiecare dată când autoritățile eșuează, „Asta vrea lumea!” Ai o emisiune idioată la televizor, „asta cere lumea!” Nu e adevărat, niciodată nu e vorba de cerința omului, ci e vorba de factorul decident, care mie îmi vâră o emisiune idioată. Pentru că pe el atât îl duce capul, acest factor decident, care ar trebui să fie mai mult decât cultivat, mai mult decât însoțit permanent de un psiholog, de un sociolog, de un antropolog, oameni care știu să ia altfel pulsul societății. Încet-încet am pierdut frânele. Vedeți dvs., revenind și la doctorate. Orice nărod azi își ia un doctorat la noi. Și mai grav, orice nărod dă doctorate. Pentru că sunt foarte mulți cei care au ținut abilitarea te miri cum.

Antiromânul Churchill: „Românii ăștia sunt o populație, nici măcar nu sunt un popor.”

I.V.: Vorbiți de factorul decident. Credeți că în istoria noastră a fost un moment când factorul decident a greșit fundamental pentru istoria noastră? O opțiune, care s-a dovedit în timp greșită, și care atunci nu a fost văzută așa? Un moment în care ar fi trebuit ca România să se plaseze altfel și să se poziționeze altfel?

G.F.: Mi-e greu să găsesc un astfel de moment și știți de ce? Noi avem o situație specială, un statut special. Anume, noi suntem o țară de dimensiune mijlocie, să nu spun chiar mică, dar suntem înconjurați de neprieteni. Unii au fost și au rămas, alții au fost și neprietenia lor a scăzut considerabil, dar ea există. Și atunci, degeaba ai tu un ministru de Externe genial, l-am numit pe Kogălniceanu, degeaba ai tu un prim-ministru extraordinar, l-am numit pe Ionel Brătianu, ești constrâns de contextul internațional să iei niște hotărâri. Gândiți-vă că nu a depins de noi, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Când a început războiul, noi am crezut că trebuie să mergem cu Occidentul, erau valorile occidentale promovate la noi, treaba era bună și frumoasă. Occidentul ne-a dat toate garanțiile, care au rămas retorice. Că la rândul lor nu le-a fost prea bine. De ce? S-a ridicat Reichul și a urmat ce a urmat. Am fost siliți la colaborare. În ceasul al doisprezecelea ne-am dat seama de greșeală și am încercat să reparăm această silnicie, această colaborare nefirească, cu o putere totalitară, și am căzut din lac în puț, pentru că nu ni s-a recunoscut. Americanii, gentili, au spus că România a scurtat războiul mondial cu jumătate de an. Ei și? Churchill a plecat mai mult urechea la propaganda ungurească, decât la realitatea românească. A zis că românii ăștia sunt o populație, nici măcar nu sunt un popor. Dacă citiți presa britanică din acest răstimp, când Churchill e prim-ministru, când e unul din învingători, când e unul din oamenii care face vremea bună și vremea rea în lume, nu doar în Europa, rămâneți uimit cât de antiromân poate să fie, și după părerea mea, tot ce s-a întâmplat rău în România i se datorează mâinii acestui britanic.

Mimetismul occidental, dincolo de bine și de rău

I.V.: I-a preferat pe greci, nu, pe prietenii greci?

G.F.: I-a preferat pe greci. Și e mare întrebarea, dacă am fi intrat în sfera de influență occidentală, cum am fi arătat noi. Gândiți-vă că ne-au trebuit câteva zeci de ani să luăm iar în seamă valoarea proprietății. Văd că se bate foarte multă monedă, cei mai numeroși proprietari pe un teritoriu geografic sunt românii. Domnule, eu vreau să am casa mea, să știu că e a mea, nu să stau cu chirie. Cu ce te deranjează treaba asta? Dar la noi lucrul acesta s-a făcut după 1990, de la o zi la alta. Și atunci au ieșit casele proaste, au ieșit casele mai proeminente pe stradă, mai retrase, mai hâhâite, mai strâmbe, și nu trebuie să te urci în avion ca să îți vezi țara, mergi cu mașina în tot spațiul ăsta românesc și te crucești.

I.V.: Unde v-a plăcut să locuiți mai mult? La casă sau la bloc, unde stați din 2002?

G.F.: La casă mi-a plăcut.

I.V.: La casă.

G.F.: Fără îndoială. Și cât am fost măritată cu Manole Filitti am stat în strada Icoanei 14, noi în spatele casei aveam și o grădină.

Florile din fosta grădina a Georgetei Filitti, niște „salvii cărnoase”, care „se hrăneau din ce mai rămăsese din Zinca Bălcescu”

I.V.: Lângă biserică.

G.F.: Sigur. Trebuie să vă spun că noi am locuit într-o casă dăruită Bisericii Icoanei de strămoșii bărbatului meu, care erau boierii Văcărești. Și sigur că aveam o legătură sufletească cu locul acela, la un cutremur în 1986 s-a prăbușit ceva și a ieșit la iveală o pivniță în care se depozitau cerealele. Știți cum era făcută? Cred că numai la Florența aveai niște construcții cu atâta minuție aranjate. O splendoare. O splendoare! În locul acela sunt tot felul de morminte, se pare că e și mormântul Zincăi Bălcescu. Era grădina noastră. În așa fel încât ne plăcea să spunem că aveam niște flori mult mai frumoase, mai cărnoase, salvii. Acolo era mormântul ei. Se hrăneau acele salvii din ce rămăsese din Zinca Bălcescu. Astea sunt istoriile urbane, dar aș zice că orașul categoric ar fi arătat altfel dacă ar fi funcționat, și nu numai orașul, întreaga țară, dar dacă ar fi funcționat după legi capitaliste, în primul rând de respect al proprietății, fiindcă eu știind că e proprietatea mea, altfel mă ocup. Dacă știu că stau în bloc...

Viața la bloc, cu Georgeta Filitti: „ La ghenă arunci fără jenă un borcan cu murături, deși ar trebui să îl duci jos, nu?”

I.V.: Se ocupă ceilalți.

G.F.: Se ocupă toată lumea.

I.V.: Și nimeni uneori...

G.F.: Nimeni nu mai e atent. La ghenă arunci fără jenă un borcan cu murături, deși ar trebui să îl duci jos, nu? Arunci un covor făcut sul, arunci o umbrelă, care îți blochează curgerea gunoaielor șamd. Dar revenind la întrebarea dvs. anterioară cu Capșa, mie mi-a fost foarte dragă Capșa. Am făcut conferințe, am ținut – dvs. l-ați citat pe Dan Berindei, ne-am dus toți acolo, cred că era prin 2004, și Dan a avut această întrebare retorică fantastică. „Foarte bine, am făcut-o, dar acum cu cine o mobilăm?”

I.V.: Mâncare avem.

G.F.: Mâncare, da, și nu vă spun ce mâncare era, se rupeau mesele.

Bomboneria Capșa, locul în care s-a inventat jofre. Georgeta Filitti despre viața de la cafenelele culturale la mall-urile (anti)culturale

I.V.: Mai ales bomboneria. Formidabilă!

G.F.: Bomboneria, da, și parfeul cu alune rămâne nemaipomenit.

I.V.: Acolo s-a creat o prăjitură, jofre. Nu?

G.F.: Așa, jofre, sigur că da. Cum să vă spun, această cofetărie, apoi acest restaurant, și-a avut gloria lui. Este o glorie apusă. Dvs. dacă ați băgat de seamă, Calea Victoriei acum, încet, încet, începe să își recapete interesul de a te plimba pe ea. Și cum să te plimbi, cum să flanezi, cum spune francezul, să te plimbi alene, nu să te plimbi, să treci, să scapi de strada asta, decât să oprești circulația mașinilor, să fie numai pietonală, sâmbăta, duminica. Dar eu cred într-un fel că vremea Capșei a trecut. Și revin, revin la mall, pentru că ducându-mă la răstimpuri destul de mari la Iași, am văzut ce au putut să facă din mall-urile alea, care cred că există și pe aici. Eu nu le știu pe astea de aici, dar presupun că sunt la fel. Adică ai un restaurant foarte simpatic, ai multă verdeață în jur, ai magazine de toate felurile, deci o zi întreagă petrecută în mall, te lămurește: cu ce te îmbraci, ce citești, ce mănânci, ce vezi, că sunt și cinematografe, tot felul de lucruri.

Georgeta Filitti: „Când spui de dimineața până seara „sunt fericit”, nu te mai crede nimeni, știți, își bate joc de tine”

I.V.: Ați scris mult despre Bucureștiul vechi, ați ținut conferințe, recent ați fost la Banca Națională unde ați ținut conferința aceea superbă, care e locul favorit din București, din toate palatele și conacele Bucureștiului, care e o legătură sentimentală, așa, afectivă, pe care o aveți, care e clădirea favorită?

G.F.: Aș zice că sunt mai multe. Am să vă spun de ce. Când spui de dimineața până seara „sunt fericit”, nu te mai crede nimeni, știți, își bate joc de tine. Dar a fost un loc, pe care eu l-am cunoscut, din 1958, până astăzi, Biblioteca Academiei. Eu nu spun că am fost studentă bună, am fost studentă foarte bună, de fapt, dar au fost niște motive acasă; era multă nefericire în familia mea, se despărțiseră părinții, și atunci eu m-am refugiat în lectură, în citit, în luat facultatea în serios, și povestea s-a văzut, între altele, că studentă fiind, am primit permisiunea să citesc la Biblioteca Academiei, care să știți, multă vreme, până la Revoluție, de fapt, a avut un statut privilegiat. Acum e o bibliotecă populară. Ai 50 de lei sau 100 de lei, te duci acolo cu niște tocuri de 10 sau de 15 cm, tropa tropa, trop atropa, și vorbești și la telefon, și zici că ești cititor al bibliotecii. S-a isprăvit cu acest caracter. De ce? Nu mă întrebați. Dar materialele pe care le-am găsit acolo, oamenii pe care i-am întâlnit acolo, atmosfera care exista; biblioteca, trebuie să vă spun, funcționa între 8 dimineața și 10 seara, de luni până duminică. Acum, la ora 2 e pustiu. Am rămas închisă în Bibliotecă în sala Cândea, evocată de dvs., că nu a mai știut nimeni că sunt acolo. Eh, materialele pe care le-am găsit m-au făcut la un moment dat, când îmi pregăteam teza de licență, să spun, „sunt fericită!” Iată o casă în București care mi-a plăcut nespus de mult. Pe urmă, o casă în care am intrat cu sfială, și femeia de serviciu s-a uitat uimită la mine; avea și ea dreptate, aveam și eu dreptate; poate că aveau și directorii altor institute dreptate. E vorba de institutul care din 1971 avea să se numească Institutul Iorga. Știți de ce? Odată repartizată, eu am crezut că trebuie să fiu la 7 dimineața acolo. Or Institutul ăsta, prin inteligența directorului lui, Ștefan Ștefănescu, nu a avut niciodată program. Și a te duce la serviciul tău, la ora 7, era ca și cum te-ai duce în cămașă de noapte. „Ce cauți, fătucă, aici?” Or de la prima vizită, așa, mai stângace, până la ultima zi, când am plecat așa, puțin supărată, eu nu am avut cea mai bună relație cu ultimul director, cu Șerban Papacostea, care se răscolise, așa, împotriva tuturor, și era destul de acru și destul de preocupat de calitatea lui de director, restul nu îl interesa. Dar totuși, am stat din 1961 până în 1998, și trebuie să vă spun că mobilierul de lemn, cărțile îmbrăcate în piele, felul cum cădea lumina, sutele de dezbateri la care am asistat acolo, moliciunea scaunelor, totul era făcut să îți placă, să trăiești un sentiment de confort. Erai un intelectual. Era tare bine. Mi-a fost foarte, foarte drag; dar așa cum s-au schimbat atâtea lucruri în țară, și nu le putem opri, că nu avem cum, omenește nu se pot opri, și atmosfera de la Institutul Iorga s-a schimbat foarte mult. A plecat o întreagă generație și tinerii au o altă mentalitate. Și mentalitatea asta e departe de a fi caldă, afectuoasă, binevoitoare, față de noi. Doamne ferește! Te primesc cu rezervă, ca să nu spun mai mult. Să știți că se pot găsi cel puțin cinci cuvinte, de la rezervă încolo, de mare seriozitate. Prin urmare, mie astăzi, Institutul Iorga, nu mai îmi spune decât că am lucrat aici, atât. Mai e un loc care îmi e foarte drag, pentru că ține mult și de istoria familiei soțului meu, e vorba de Muzeul George Enescu, de Casa Cantacuzino.

Ce s-a ales de Palatul Cantacuzino? Georgeta Filitti: „E o anume decădere, o anume urâțire, o anume neglijență, care e tare supărătoare.”

I.V.: Palatul Cantacuzino.

G.F.: Palatul Cantacuzino, de pe Calea Victoriei. Dar aici afecțiunea și admirația mea pentru clădire se împletesc cu imensă durere. Imensă durere, pe care o porți așa, ca o rană nevindecabilă. În 1967 Maruca Cantacuzino a lăsat această clădire să fie transformată în Muzeul Muzicii „George Enescu”. Or acolo s-a instalat pe trei sferturi din clădire, Uniunea Compozitorilor. Este o instituție care poate să stea foarte bine într-un bloc care nu are nimic de a face cu Palatul, dar care totuși stă acolo. La un moment dat am fost în situația să fac o monografie a muzeului, a clădirii, nu am avut acces în spațiile controlate de Uniunea Compozitorilor. E o anume decădere, o anume urâțire, o anume neglijență, care e tare supărătoare. Și personalul chiar de la muzeu este cumplit de plictisit, dar cumplit de plictisit. Și pe mine mă doare o dată în plus pentru că bărbatul meu era nepotul Nababului. Și îmi povestea, copil fiind, sigur că se juca pe acolo și un copil nu face numai fapte bune, erau tot felul de aiureli din astea, îl scapi la 5 ani, la 6 ani, din grijă, din supraveghere, și se duce la bucătărie, găsește un boț de mămăligă, îl lipește pe chipul cuiva de acolo, de pe pereți. Îi face mare plăcere să găsească gândaci, pe care îi înșiră pe o ață și ăia dau din aripi. Taică-su îi spune: „Nu e voie să chinui niște făpturi”. Dar lui îi place așa de mult mișcarea asta convulsivă a gândacilor, și repetă figura. Și atunci a fost prima dată când taică-su i-a tras o palmă. Eh, palma i-a folosit, știți... nu, nu, nu, nu fac elogiul bătăii, dar mai trebuie puțin îndreptate lucrurile.

România modernă. Georgeta Filitti: „E o instituție care funcționează în România bine. E vorba de notariat.”

I.V.: Ați lansat recent un nou volum din jurnalul Reginei Maria, jurnalul anului 1931.

G.F.: Da!

I.V.: Ce aduce special, care e elementul notabil din anul 1931, din jurnalul Reginei Maria?

G.F.: Sigur, dincolo de trăirile ei personale, e vorba de o schimbare majoră în conducerea României, adică acest prinț rătăcitor, care a fost Prințul Carol. Moștenește tronul, nu moștenește tronul, devine persoană particulară trăitoare în Europa. Va rămâne în România așteptând să îi succeadă tatălui lui. Și cum la moartea tatălui întâmplată în 1927 renunță la tron și evoluează în Europa ca domnul Caraiman, se constituie o regență, foarte palidă, de o formulă politică aproape de neluat în seamă, pentru că cel care conducea de fapt țara era primul-ministru. În răstimpul acesta avem de a face cu un prim-ministru, una din marile figuri ale istoriei noastre, dar să știți că devenea în răspăr cu realitățile bucureștene. L-am numit pe Iuliu Maniu. Pentru că, vedeți dvs., Marea Unire ce a însemnat? A însemnat toate provinciile istorice reunite, locuite majoritar de români, să constituie un stat, România mare. Dar au fost provincii istorice care sute de ani au trăit sub altă autoritate. Problema nu e că era o autoritate bună sau rea, ci că era alta. Punerea de acord a felului de a fi, de a acționa, al ardelenilor, cu basarabenii, cu muntenii, cu moldovenii, nu a fost un lucru ușor. Vreau să vă dau un singur exemplu. E ceva care înseamnă un element de ordine. E un lucru pe care noi românii, și fiecare în parte, și toți împreună, îl detestăm. Ordinea! Nu ne place ordinea deloc. Cu cât e haosul mai mare, cu atât ne simțim mai bine. Lucrul se vede într-un element foarte minor. În cadastru! Felul cum s-a făcut cadastru la noi și cum e în Transilvania e deosebit! Or, gândiți-vă, că de la Primul Război Mondial, noi nu am reușit să ne punem de acord. Adică toată țara să fie sub aceleași regim al cadastrului. Îl iei după proprietate sau îl iei după proprietar? Și de aici sunt povești care nu se termină. Dar mă grăbesc să spun, fiindcă am și lucrat cu ei, și am lucrat admirabil, în ciuda resentimentelor noastre de a avea treburi bine ordonate, e o instituție care funcționează în România bine. E vorba de notariat. Încet-încet, lucrurile merg pe un făgaș de a avea o evidență, până la urmă, să știi, proprietatea asta, de colea până colea, a existat. Și au fost proprietari, 10-50, unul, niciunul, totuși, să te lămurești. Aș zice că ăsta a fost un câștig, existența notariatului.

Georgeta Filitti despre anul 1931 din Jurnalul Reginei Maria: „ Regina Maria e foarte mamă, e foarte îngăduitoare”

I.V.: Deci anul 1931 ce aduce?

G.F.: Anul 1931 aduce această modificare în percepția conducerii României, de ce? Pentru că regența, sigur, se anulează. S-a anulat în 1930. Se produce restaurația. Cine vine la conducerea țării? Carol. Trăise în străinătate. Era plin de resentimente, împotriva tuturor. Uitase că tot ce s-a întâmplat, s-a întâmplat numai grație comportamentului lui. Și când vine, e ranchiunos. E ranchiunos, înconjurat de oameni care nu știu niște lucruri, e înconjurat de oameni dornici să se îmbogățească foarte repede, să se răzbune, și primii ani de restaurație sunt adevărate ciocane date în capul unora sau altora. Sunt mai afectați Regina Maria, Barbu Știrbei, oameni care avuseseră direct de a face cu Carol și care îi trăseseră mereu un clopoțel. Nu faci bine, suntem în plin război. Ți s-a încredințat o unitate militară să o conduci, și pe tine te apucă însurătoarea, îți iei iubita de toartă, te duci la Odessa și te căsătorești cu ea, nu se face treaba asta. Dar vedeți dvs., tot Regina asta Maria, e foarte mamă, e foarte îngăduitoare. Săracul meu băiat, păi ce a pățit? Ce trebuie să facă, să facă o călătorie în jurul lumii ca să îi treacă. Călătoria costă foarte mult. Cască gura în dreapta, în stânga, folosul, aș zice că a fost zero. A fost o trecere a timpului agreabilă pentru prințul moștenitor însă atunci când a făcut călătoria. Dar dincolo de viața familiei regale, de această lipsă a dialogului dintre Maria și Carol, ea are foarte multe referiri la viața politică. La felul cum e privită România în lume. Își exprimă în jurnal ce nu poate să spună în gura mare, anume, răspunderea imensă pe care o ai ca șef al statului, să fii corect, să fii transparent, să ții cumpăna între o cerere sau alta, să fii un om deschis, exact ce nu era Carol la începutul domniei după restaurație. Și asta ți-o face pe Regina Maria foarte apropiată. E o suverană care știe cum trebuie să păstreze distanța și în același timp apropierea de oameni, e o mamă care suferă grozav pentru că băiatul cel mare e răzbunător, e posac, că nu i se recunoaște legătura cu Elena Lupescu, își dă seama că despărțirea de Elena ridică niște probleme. Există un copil pe care soții și-l smulg unul altuia, problemele sunt foarte, foarte complicate, și ele se regăsesc în jurnalul Reginei, dar de foarte multe ori nu e vorba doar de o situație la nivelul țării, la nivelul fiecărei familii, poți să nu te înțelegi cu băiatul, ai o bună relație cu fata, sau nu. Și asta transformă paginile de jurnal într-o literatură foarte apropiată, aș zice, o carte de căpătâi a fiecăruia. Uite ce i s-a întâmplat Reginei Maria.

I.V.: Regina Maria e o mare pasionată de jurnal, dvs. spuneți undeva că poți să înțelegi România prin jurnalul Reginei Maria și al lui Constantin Argetoianu.

G.F.: Absolut!

România care ar fi putut fi mai bine? Georgeta Filitti: „Totuși eu mi-am pus această întrebare care ține de istoria contrafactuală, ce ar fi fost dacă la moartea Regelui Ferdinand nu s-ar fi constituit o regență, ci i-ar fi urmat Maria?”

I.V.: Acestea sunt marile jurnale din istoria noastră, avem și alte exemple? La ce alte jurnale v-ați mai gândi? Dacă vrea un tânăr să înțeleagă istoria noastră astăzi, la ce alte jurnale v-ați mai gândi? Din jurnalele epocii...

G.F.: Deopotrivă, la mijloc, între cele evocate de dvs. aș plasa jurnalul Simonei Lahovari, deocamdată nu s-a găsit decât răstimpul 1923-1936. Pentru că ea are ceva din aciditatea lui Argetoianu, e foarte informată, e doamnă de onoare a Reginei, mult mai reținută, mult mai produs al unei educații vag ipocrite, vag victoriene, rămâne Irina Procopiu. Dar și ea vine cu o serie de fapte, mai ales când lipsesc date din altă parte. Să știți că Regina arareori își iese din niște rigori tipic englezești. Trebuie să ajungă de pildă la situația care nouă ni se pare azi ciudată, dar sigur că a existat, fata ei, Ileana, e în situația să se căsătorească. A fost botezată ortodoxă practicantă, practicantă, pentru că poate așa credea sufletul ei, pe de altă parte, pentru că și-a impus. Este fiica țării, spune maică-sa, și trebuie să dea exemplu. Deci nu se discută. E o ortodoxă perfectă. Dar se căsătorește cu un arhiduce austriac, care e catolic. Trebuie să ceară acordul Papei. Și Papa zice „să nu cumva să călcați pe la un popă ortodox. Gata, te-ai căsătorit cu el? ai intrat în Biserica noastră, nu ai ce să cauți!” Eh, să știți că se duce Ileana la Papă însoțită de maică-sa. Papa îi cere să iscălească o declarație, că nu va mai călca, pentru o binecuvântare oarecare, într-o biserică ortodoxă. Și Ileana, pentru care treaba asta probabil că nu reprezenta foarte mult, ca orice fată de 20 de ani, voia să se mărite, nu? La urma urmei, fie și așa ceva! Maică-sa nu o lasă, „ești fiica țării, nu ai voie să îți trădezi religia!” Și începe să îl facă pe Papă în jurnal „păianjen nenorocit”. Epitetele ornante nu lipsesc. A avut dreptate, eu cred că a avut dreptate pentru că era o imixtiune în viața funcționării acestei țări, țară pe care, drept să v-o spun, Maria a ajuns nu de la o zi la alta, ci încet, încet, a reușit să o iubească și să reprezinte pentru ea însăși rațiunea de a fi. Și felul cum evocă – se află în Egipt și găsește busuioc românesc, faptul că face similitudini la nu știu ce liseré, al unui costum văzut în Spania sau nu știu unde, zice „uite, ăsta e ceva cum poartă țăranii noștri”, țăranii noștri înseamnă numai țăranii români; Traian al nostru, statuia lui, de colo, de colo, fără să fie ostentativă, Maria e o bună româncă. Sigur că asta nu o împiedică ca jurnalul să fie scris în englezește și când e vorba de limba română să aibă foarte multe ezitări, și cuvintele, puține, câteva zeci, de-a lungul întregului an de limbă română, sunt cu greșeli. „Roșiori” nu sunt „roșiori” cu „i” la sfârșit, ci „roșior”. Și altele, și altele, asta nu contează. Eu mi-am pus întrebarea, totuși nu se putea, suntem totuși o țară falocrată, poate că astăzi femeile nu sunt persecutate, dar în orice caz, când ai de ales un conducător între un bărbat și o femeie, firește că vei alege bărbatul, nu? Totuși eu mi-am pus această întrebare care ține de istoria contrafactuală, ce ar fi fost dacă la moartea Regelui Ferdinand nu s-ar fi constituit o regență, ci i-ar fi urmat Maria? Știți de ce mi-am pus întrebarea asta? Pentru că în epocă circula o vorbă: „Singurul bărbat politic din România e Regina Maria”. Care în timpul războiului și înainte de război, înainte de ralierea noastră la tabăra Antantei, dacă vreți, ea a fost factorul determinant în a orienta lumea politică românească spre tabăra politică câștigătoare. Or cred că dacă Regina s-ar fi aflat în fruntea țării nu ar fi acceptat numai un rol pasiv, să își schimbe toaletele, care erau întotdeauna superbe, să își schimbe bijuteriile, care erau întotdeauna fără cusur, cred că s-ar fi implicat și s-ar fi implicat cu măsură, cu dăruire, cu înțelepciune! Poate că acceptând și nu poate, ci sigur, acceptând și sfaturile câtorva români bine intenționați. Nu cred că ar fi colaborat cu Maniu. Maniu era un om foarte politicos, dar era foarte categoric în privința femeilor: „trebuie ținute la distanță”. Dar această istorie contrafactuală, trebuie să vă spun, că nu e operativă, pentru că de fapt nu există. E o creație a fiecăruia dintre noi. Nu îmi dau seama ce s-ar fi întâmplat, și mai ales în această parte de Europa, povestea asta era cu neputință.

Georgeta Filitti se autodenunță „obsedată de document”. Mesaj pentru posteritate: „Nu am niște monografii de mii de pagini și mi-ar face foarte multă plăcere ca în istoriografia noastră eu să rămân ca editor. Ca istoric, mă socot un meșteșugar foarte corect. Sper că lumea mă va ierta.”

I.V.: Doamna profesoară, recent a apărut o carte, care vă este dedicat cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani. Dacă peste timp, peste ani, unul dintre semnatari, unii dintre tinerii prezenți în volum, se vor apropia de biografia doamnei academician Georgeta Filitti, așa cum dvs. v-ați apropiat de Regina Maria, sau Mihail Kogălniceanu, sau Victor Slăvescu, care ar fi momentul care ați vrea să fie pus în lumină, evidențiat, din biografia dvs., din ceea ce ați scris, ceea ce ați trăit, respectiv care ar putea fi un moment care nu este cunoscut de marele public și ați vrea cu ocazia unor cercetări ulterioare să devină public?

G.F.: Dvs. ați evocat deja câteva nume. Volumul ăsta m-a măgulit teribil. Trebuie să vă spun. Pentru că voi toți ați răspuns cu o grabă și o căldură, au fost adevărate declarații care mi s-au făcut, și dacă nu riscam să facem un volum de 2000 de pagini care nu putea să mai fie ținut în brațe, probabil că se dădea curs tuturor ofertelor. Lumea a fost teribilă, dacă vreți, a fost un test, și nimic nu e mai plăcut decât să simți că ești înconjurat de tandrețea, de afecțiunea celor din jur. Și chiar cuvintele domniei voastre, ale acelui laudatio, au fost mai mult decât frumoase, mai mult decât măgulitoare, și făcând o emisiune deunăzi, moderatoarea a pus în evidență niște exprimări ale dvs. care sigur că m-au flatat, m-au încântat. O să vă pară ciudat. Eu nu am lansat un sistem filosofic. Nu am niște monografii de mii de pagini și mi-ar face foarte multă plăcere ca în istoriografia noastră eu să rămân ca editor. Pentru că vedeți, pe mine m-a obsedat tot timpul documentul. Mi se pare extraordinar să dau la iveală pentru tine, cititor, ce a gândit Kogălniceanu, ce a gândit Iorga, ce a gândit Slăvescu, de aceea am continuat și cu corespondența. Eu am publicat vreo 600 de scrisori de-a lungul anilor, în Magazin Istoric, dezvăluind această viață trainică, transmisibilă prin misive, și ăsta e un obicei pe care noi astăzi îl abandonăm. Nu mai există corespondență, există niște mesaje idioate, care se transmit prin telefon, „N.VB”, adică „nu pot să vorbesc”, sau dacă catadicsesc, sau cum se spune în documentele noastre, dacă „cabulipsesc”, să comunic, să dialoghez, Doamne iartă-mă cu cineva, o fac pe email, cu un text plin de greșeli, unde nu mai folosesc semnele diacritice și mi se pare de la sine înțeles. Și asta este ceva ce eu nu pricep, această lipsă de ambiție, de a scrie corect în limba mea. Asta este o realitate. Ca istoric, mă socot un meșteșugar foarte corect, pentru că, vedeți dvs., când transcrii un text, poți să fii foarte escroc, sărind o pagină întreagă și gândindu-te că nimeni nu se mai duce la manuscrisul acela. Și apropo de Victor Slăvescu și de Regina Maria, dați-mi voie să vă spun o dilemă dureroasă a mea, și anume, eram la volumul I din primele volume ale jurnalului profesorului Victor Slăvescu, și dânsul povestește cum a fost invitat la Bran de Regina Maria, și „vai, Reginei îi juca proteza!” Ce se întâmplă, e o realitate a foarte multora dintre noi, doar că e momentul acesta al restaurației, când Carol refuză să îi îngăduie maică-sii să se ducă la dentistul ei aflat în străinătate. Și profesorul deplânge lucrul acesta. Ei bine, acesta a fost momentul când am întrebat, mai bine să cadă asupra mea această vină, am sărit două rânduri din jurnalul profesorului Slăvescu și să nu trec treaba asta, decât cititorul versiunii românești a jurnalului să aibă în față mereu această imagine a reginei, splendidă femeie, căreia când vorbește îi joacă proteza. Asta e ceva absolut îngrozitor. Dar până la urmă, trebuie să vă spun, a învins istoricul, și am zis „nu! Trebuie să trec tot!” Și am trecut tot, și sper că lumea mă va ierta.