Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Alexandru Tomescu

0
0

Este artistul care a primit din partea statului român privilegiul de a cânta la una dintre puținele viori Stradivarius originale rămase: Vioara Stradivarius Elder-Voicu, un simbol național. Muzica lui a răsunat în toată lumea: deși arta genială și vocația performativă l-au dus pe Alexandru Tomescu oriunde pe glob, cel mai cunoscut violonist român a ales să trăiască și să educe talente în România. Invitat la podcastul Avangarda, Alexandru Tomescu mi-a dezvăluit ce înseamnă să faci parte dintr-o familie de muzicieni, cu o tradiție aparte; de ce SUA și Europa sunt locuri ideale, dar foarte diferite pentru a deprinde arta muzicală și cum a ajuns să achiziționeze Cabana Caraiman, pe care, odată recondiționată, o va redeschide publicului larg integrând-o în circuitul turistic cultural. Despre experimentul de a cânta Bach underground și undercover, la metrou, la Piața Victoriei, ca lecție de smerenie dar și de popularizare a muzicii clasice, despre insecuritățile traversate de sectorul muzical după pandemie dar și despre lumea de dincolo de portativ aflăm direct de la Alexandru Tomescu, într-un dialog inedit, în cadrul episodului VIII, al sezonului II, al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

Interviul poate fi urmărit aici: 

Violonistul Alexandru Tomescu, nepotul poetului Lucian Avramescu

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la o nouă ediție a podcastului meu. Astăzi am bucuria să  îl am invitat pe violonistul Alexandru Tomescu. Domnule Tomescu, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!

Alexandru Tomescu: Bună ziua, bine v-am găsit! Mulțumesc și eu pentru invitație, mă bucur să fiu aici!

I.V.: Ne-am întâlnit în vară la Sângeru, la comemorarea lui Lucian Avramescu. S-a lansat atunci o antologie cu versuri ale lui Lucian și cu acea ocazie v-am invitat la podcast. M-a impresionat că ați fost în fiecare an la Muzeul Pietrei, pe care l-a înființat Lucian, în prezența absentă a lui, în fața unui public emoționat. Ce înseamnă Lucian Avramescu și această continuitate de a-l omagia?

A.T.: Lucian este – e greu să vorbesc despre el la trecut – a fost unchiul meu. Tatăl meu și cu el erau veri, prieteni foarte buni, dincolo de relația de rudenie, și acolo, la Sângeru, e o parte importantă din rădăcinile familiei mele. Străbunicul meu, Victor Avramescu, a fost primarul comunei pe vremuri, a făcut o mulțime de lucruri. Și cumva Lucian a continuat și a dus mai departe toate aceste proiecte ample pornite de străbunic. Tatăl meu e înmormântat la Sângeru, Lucian este în livada lui cu meri, acolo, lângă Capelă. Din câte știu eu, ce a creat Lucian acolo este ceva unic, acest muzeu al Pietrei, toate sculpturile acestea pe care le-a adunat de peste tot creează o atmosferă cu totul și cu totul specială! E un gest de curaj acesta, să părăsești orașul, să părăsești capitala și să te muți în mediul rural.

I.V.: Lucian Avramescu a fost ziarist. Ziaristul e istoricul clipei, deci cine e mai prezent în cotidian și în citadin decât un jurnalist?

A.T.: Știu că Lucian a fost foarte fericit acolo la Sângeru. Acolo își dorea să fie și cred că multă lume se uita așa, cu admirație, și cu puțină invidie...

„Tasta cu un singur deget rămas toate poemele și editorialele”

I.V.: Cred că e mulțumit acolo unde e. Iar familia a continuat acest proiect.

A.T.: Lucian a continuat să scrie editorialele lui, să scrie poezii, până aproape de ultima zi a vieții sale. Această boală care l-a chinuit atât de mult în ultimii ani îi lăsase un singur deget cu care mai tasta la laptop, și cu acel singur deget el comunica și scria lumii întregi ceea ce simte, ceea ce gândește.

I.V.: Dacă ne-am duce în lumea muzicală, am avea un exemplu de un artist care compunea slujindu-se de un singur deget, de cineva care să fie un mare creator care, măcinat de boală, a continuat să creeze până la sfârșitul vieții?

A.T.: Au fost diverși compozitori atacați de boli. Cazuri celebre: Beethoven, care surzise, își pierduse complet auzul, și totuși a continuat să compună muzică. La interpreți, dacă nu mai poți să îți folosești mâinile devine realmente problematic. A fost însă un pianist francez care și-a pierdut o mână în timpul Primului Război Mondial...  și-a dorit să cânte totuși în continuare la pian. Ravel și-a pierdut mâna dreaptă și a scris un concert doar pentru mâna stângă. Și așa se cântă și în ziua de azi. Concertul pentru mâna stângă, de Maurice Ravel.

Costurile fizice ale carierei de performanță în muzică

I.V.: Sunteți născut în 1976, atunci sunt născut și eu. Sunteți cel mai cunoscut violonist contemporan. Ați cântat în zeci de țări, ați luat foarte multe premii. Cei care cântă la vioară suferă și oarecare modificări, corpul se transformă cumva în timp, nu?

A.T.: Da, sunt și modificări benefice, atunci când înveți acest limbaj universal al muzicii, într-adevăr, poți să comunici aproape cu oricine la nivelul sensibilității. E însă și un preț fizic pe care trebuie să îl plătești. Cântatul la vioară nu presupune o poziție foarte simetrică a corpului. Și din cauza asta, în timp pot apărea tot felul de probleme la spate, la brațe, la coloana vertebrală, multe. Dar importantă e și o bună condiție fizică, mai ales atunci când practici această meserie la nivel intens, la o intensitate ridicată, multe turnee, atunci într-adevăr, pe lângă mental trebuie să îți menții și forma fizică așa încât să reziști la toate aceste provocări.

Alexandru Tomescu: „Nu au existat sacrificii, pentru că vioara face parte din viața mea”

I.V.: Care e prețul cel mai scump pe care l-ați plătit pentru cariera dvs? Sacrificiile cele mai mari pe care a trebuit să le faceți?

A.T.: Nu le văd ca pe niște sacrificii, pentru că vioara și muzica fac parte din viața mea, în fiecare zi. Cumva, când știi să creezi un echilibru între lucrurile pe care le faci poți avea și un oarecare echilibru în viața de familie, poți avea și câțiva prieteni. Dar întotdeauna trebuie să faci alegeri. De foarte multe ori ai de ales. Asta sau cealaltă. Dacă vrei să faci performanță trebuie să pui obiectul performanței tale pe primul loc.

Alexandru Tomescu: „Străbunicul s-a întors din Primul Război Mondial cu o vacă legată cu o funie, și așa a început. Apoi a devenit chiabur.”

I.V.: Ați vorbit de tatăl dvs, pianist. Ați și cântat împreună. Mama dvs, profesoară de vioară, la Liceul George Enescu. Deci sunteți dintr-o familie de muzicieni. Am citit undeva că străbunicul dvs. a dăruit fiecărui nepot câte o pianină, e adevărat?

A.T.: Victor Avramescu.

I.V.: Cel pe care l-ați pomenit mai devreme.

A.T.: Da, o educație minimală, dar avea un spirit de antreprenor în el. A pornit de la zero. Lucian știa povestea completă. S-a întors din Primul Război Mondial cu o vacă legată cu o funie, și așa a început. Atunci când au venit comuniștii, evident, era chiabur, era unul dintre cei mai avuți oameni din sat, și i s-a luat totul. A avut cinci copii. Fiecăruia i-a lăsat o casă la Sângeru, o casă la București. Și-a dorit să fie instruiți și fiecare a primit câte o pianină. Pianina aceea pe care a și învățat ulterior tatăl meu să cânte se află la mine. Urmează să o restaurez, pentru că era chiar mult mai veche. Străbunicul nu și-a permis să cumpere pianine noi. A cumpărat o pianină care avea atunci vreo 60-70 de ani. Și acum are 150-160 de ani. Vreau să o repun în funcțiune cât se poate pentru că reprezintă un pas important în familie momentul în care cineva a decis că muzica va juca un rol în viața membrilor ei.

De ce părinții lui Alexandru Tomescu nu voiau să îi ofere o carieră muzicală, deși se trăgea dintr-o familie de muzicieni?

I.V.: Cât contează să ai o pianină sau cât contează într-un domeniu vocațional, într-o vocație, să găsești acasă o bibliotecă, o pianină sau e până la urmă un triumf al tău, indiferent de contextul de acasă? Tu trebuie să mergi înainte, să te impui.

A.T.: Nu strică să ai în casă un instrument muzical. Copiii sunt curioși să încerce, să vadă cum funcționează, să se joace cu el. În cele din urmă, sunt jucării! Limba română este una dintre puținele limbi în care acțiunea de a cânta la un instrument muzical este denumită prin cuvântul care desemnează și cântul vocal: a cânta. Cu glasul. Dar în engleză, în franceză, în germană, în toate aceste limbi, sunt cuvinte distincte. A cânta la un instrument, play, jouer, spielen, aceleași verb care desemnează și a te juca. A cânta cu glasul e cu totul un alt cuvânt: to sing, singen, chanter. Eu cred că această componentă ludică a ce facem noi este importantă. Dar acum, ce să zic. De multe ori sunt părinți care încearcă să trăiască prin copiii lor visele lor neîmplinite. Și asta poate funcționa pe termen scurt. Un copil, oricât ar fi de ascultător, mai devreme sau mai târziu, își va urma propria lui cale. Copiii știu foarte precis, ce le place și ce nu le place, ce vor și ce îi plictisește. Dacă există în copil această chemare, această dorință, această nebunie, să devină un artist sau un muzician, o va face! a fost și cazul meu. Părinții mei nu voiau să mă dea spre muzică, pentru că știau că este greu. Eu am insistat și eu i-am convins în cele din urmă.

I.V.: Foarte devreme totuși.

A.T.: Nu chiar, cam ultimul tren! Am început să cânt la vioară pe la șase ani și jumătate. Mama mea are elevi și de trei ani!

I.V.: La cât e bine să începi, sau nu există un prag anume?

A.T.: Nu e o vârstă standard. La vârsta la care copilul își dorește să facă asta.

I.V.: Deci nu recomandați, așa cum fac mulți părinți, copilul să facă și pian, să facă și înot, și baschet, și desen șamd?

A.T.: Depinde de copil. Sunt unii copii care sunt foarte activi. Vor tot timpul să fie foarte ocupați, vor să alerge, să sară, să se joace, să interacționeze. Sunt alții care vor să fie într-o lume mai contemplativă, să citească, să doarmă, habar nu am. Totul e să știi să te conectezi cu copilul tău și să înțelegi punctul lui de vedere. De multe ori ne gândim: eu sunt adult și știu mai bine. Copilul știe la fel de bine. Trebuie să fii de partea lui și să încerci să te pui în pielea lui. De multe ori noi judecăm după standardele noastre. De aici până la ușă sunt trei pași, când pentru un copil poate sunt cinci.

Ștefan Gheorghiu, al doilea tată pentru Alexandru Tomescu. De ce „România merită tratată ca și când ar fi țara noastră”?

I.V.: Ați făcut Conservatorul, ați lucrat la clasa lui Ștefan Gheorghiu, ați avut profesori foarte buni. Este Conservatorul de astăzi, școala românească de muzică, la nivelul din trecut, când erați dvs. student, sau mergând chiar mai în spate?

A.T.: Am avut șansa să fiu în clasa maestrului Ștefan Gheorghiu, mult peste anii de Conservator, adică mult dinainte de anii de Conservator, de la 13 ani lucram. A fost ca un fel de al doilea tată pentru mine. Practic, toată nu doar floarea violoniștilor din România, dar cam toți violoniștii treceau pe la maestrul cel puțin o dată să îi cânte, să le dea o părere, un aviz. Conservatorul, Universitatea Națională de Muzică din București – că și-a tot schimbat denumirea, este o instituție foarte dinamică în prezent. Sunt foarte mulți studenți din străinătate. Și eu am predat acolo în trecut. Am fost cu brațele deschise! Am profitat de o oarecare acalmie a vieții de concerte, pentru că erau restricții importante, generate de pandemie, și atunci, pe lângă cursurile pe care le predau și în prezent la Universitatea de Vest din Timișoara, am zis hai să văd cum ar fi să predau și la București. Și am predat și la București, și la Timișoara. A fost o performanță de ordin fizic, pentru că era foarte, foarte mult timp investit în asta și între timp s-au reluat și concertele, turneele. Este un exod al talentelor, aceasta este o realitate. Foarte mulți dintre studenții mei, de la București și de la Timișoara sunt din Republica Moldova, violoniștii români care sunt mai buni, mulți dintre ei aleg să plece în străinătate, și nu doar la facultate. Deja din liceu sunt aceste schimburi Erasmus. E o diferență pe care o știm cu toții între viața din România și viața din alte țări. Dar nu puțini dintre ei, poate și în perioada de pandemie au ales să revină, să vadă cum ar fi, cum este. Nu vreau să blamez pe nimeni. Toți cei care aleg să își părăsească țara e un moment poate dureros, un gest ale cărei consecințe le înțelegi mulți ani după aceea. Eu am ales să vin în România după ce am studiat în străinătate, pentru că am simțit și atunci și acum că acesta este locul meu și sunt atâtea lucruri de făcut că generații întregi de muzicieni, de violoniști, vor trebui să pună umărul la treabă. România merită să fie tratată ca și cum ar fi a noastră, asta uităm noi: România este țara noastră. Și dacă am trata-o ca atare, ar arăta cu totul altfel.

Un proiect de țară: „Dacă ar reveni milioanele de oameni cu toată experiența și cu tot ce au învățat acolo, punând lucrurile în mișcare aici, în România, în câțiva ani s-ar schimba radical țara asta.”

I.V.: Ce nu vă place totuși în România? Ați studiat în străinătate, ați cântat în zeci de țări, cred că pe toate continentele. Și v-ați întors. Predați la Timișoara. Acasă este România pentru Alexandru Tomescu. Ce nu vă place totuși din ceea ce se întâmplă în fiecare zi?

A.T.: Iubesc țara asta, și atunci când iubești, accepți cu bune și cu rele. Ce să zic, dar e o oarecare agresivitate, așa, și pe stradă, și în relațiile interumane, există o frustrare, o nerăbdare, un individualism, într-adevăr, exacerbate, în deceniile astea de comunism, dar în același timp sunt și lucruri bune, filoane pozitive, care se îndreaptă într-o direcție bună. Eu cred că treptat tot mai mulți dintre cei plecați, sunt deja câteva milioane bune plecați...

I.V.: E o altă Românie în afară, o altă țară!

A.T.: Da, oameni activi, dintr-o grămadă de domenii, de la instalatori, îngrijitori de bătrâni, specialiști în medii, artiști... Mulți dintre ei au ales să revină ca vizitatori, alții visează în secret să revină aici. Dacă ar veni milioanele de oameni cu toată experiența și cu tot ce au învățat acolo, punând lucrurile în mișcare aici, în România, în câțiva ani s-ar schimba radical țara asta.

I.V.: Ați venit cu bicicleta la întâlnirea noastră, la București. De ce?

A.T.: Vremea e frumoasă, încă e cald, e o toamnă superbă afară. Eu merg pe bicicletă de la 7 ani, deci în curând împlinesc 4 decenii de supraviețuire aici în oraș! E mai practic, e mai rapid, mai ecologic, mi se pare normal. Și sunt deja foarte mulți bicicliști și trotinetiști.

Cabana Caraiman, simbolul alpinismului din România, achiziționată de Alexandru Tomescu pentru a fi restaurată și adusă în circuitul turismului cultural

I.V.: Pentru că vorbim despre asta și presa a prezentat îndelung la acest subiect, a fost un subiect care a circulat timp de câteva săptămâni legat de dvs, în privința Cabanei Caraiman. Ați cumpărat-o recent și intenționați să o restaurați și să o redați circuitului turistic. De ce ați ales totuși să faceți asta, că e ceva neobișnuit?

A.T.: Mă rog, cine a fost acolo și cunoaște locul cred că înțelege foarte mult și se poate numi și în joacă drept „cabanier” acolo. Cabana Caraiman e un simbol al alpinismului de la noi din țară, a fost construită în 1937 de o Asociație de împătimiți ai muntelui, și din păcate, în ultimii 20 de ani, a fost într-o stare de stagnare care însemna o degradare lentă, dar sigură. Foarte multe cabane, foarte multe refugii construite în zona alpină sunt fie într-o situație juridică incertă, fie într-o stare avansată de degradare. Din fericire, cabana nu a fost distrusă, s-a păstrat în mare parte originală, așa cum a fost ea construită. E înconjurată de niște schele metalice, oribile, de care vreau să scap cât mai repede. A fost un gest cum să spun, un gest spontan și un gest sentimental. Nu rațional sau calculat în vreun fel, pentru că mie îmi plac proiectele dificile, complicate, și fără îndoială să repui în funcțiune o casă atât de veche, de deteriorată, cum e Cabana Caraiman la 2000 m altitudine, unde iarna ține 6-7 luni pe an, nu e de aici, de colo. Dar întotdeauna am iubit muntele, întotdeauna am mers pe munte când am avut o zi, două, trei libere, acum, mă rog, merg la Cabană, mai repar câte ceva, cât pot, după puterile mele. Ea nu va putea fi doar reparată, ci restaurată. Trebuie reconstruită din temelii pentru a rezista o dată la furtunile extrem de puternice care sunt acolo, la vântul de 150-200 km/h care este acolo, la ordinea zilei, dar vreau să îi păstrez aspectul ei inițial. De aceea am și apelat la arhitectul Șerban Sturza, care e specializat pe imobile istorice, monumente. După ce voi avea proiectul, voi putea să caut finanțare, poate voi reuși să accesez bani europeni sau fonduri norvegiene sau ce va fi să fie. Apoi va trebui să găsesc o echipă care să aibă această capacitate și experiența de a construi contracronometru, de a reface o casă, pentru că acolo vom dispune de maxim 3-4 luni de zile, atât ține lipsa zăpezii la 2000 m. Abia după aceea o să pot să anunț să caut un cabanier și abia după aceea o să pot vorbi de redeschiderea cabanei și reincluderea ei în cercul turistic. Ea e amplasată într-unul dintre cele mai frumoase locuri din România. Se văd de acolo Munții Baiului, Munții Ciucaș, Siriu cred că se vede în zilele senine, e o vizibilitate incredibilă. E un loc foarte sălbatic, dar în același timp foarte frumos.

I.V.: Dacă ar fi o creație muzicală la care să vă gândiți, care se potrivește muntelui, ideii de munte, care ar fi aceea?

A.T.: Eu ascult o mulțime de muzici acolo la Cabană pentru că e în sfârșit liniște, nu deranjează claxoanele din oraș. Sunt lucrările programatice, cum este Simfonia Alpilor, de Richard Strauss, dar ascult și muzică de jazz, și muzică rock, și românească, și electronică, și clasică, bineînțeles. De multe ori, la Cabană, când sunt singur, ascult cvartete de Schubert sau Radu Lupu îmi place să ascult. Are niște discuri, e un muzician pe care îl admir foarte mult, pentru libertatea aceasta a lui pe care și-a luat-o, cânta ce voia el, când voia el. Cânta Mozart, Schubert, marii clasici, atât. În rest...

I.V.: Suficient pentru...

A.T.: Vieți întregi!

Iosif Sava prin ochii lui Alexandru Tomescu: „Era o tensiune extraordinară înainte să înceapă emisia, exploda, pufnea, era o întreagă tragedie cu toate chestiile care mergeau sau nu mergeau acolo în studio.”

I.V.: Îmi amintesc un eseu sau o conferință a lui Octavian Paler, despre munte. Mi-amintesc și acum, era invitat la emisiunea celebră pentru generația noastră, fiind amândoi născuți în 1976, Serata muzicală TV.

A.T.: A lui Iosif Sava! 

I.V.: Știu că l-ați cunoscut pe Iosif Sava și cred că ați și fost la emisiune... Ce a însemnat o personalitate de tipul acela? Cei de astăzi poate nu știu, a avut un rol extraordinar pentru generația noastră! Câtă muzică știu de la emisiunile lui de weekend! Sâmbăta și duminica!

A.T.: Era un mare personaj dar cu dispariția lui a lăsat un mare gol în lumea artistică, în lumea muzicală. Eram copil pe atunci, aveam 13-14 ani...

I.V.: El a murit în 1998!

A.T.: Da, da, da, da. Eram invitat la el, eram elev, mergeam cu tatăl meu. Pentru cei care cântau nu era foarte ușor, pentru că o dată era o tensiune extraordinară înainte să înceapă emisia, exploda, pufnea, era o întreagă tragedie cu toate chestiile care mergeau sau nu mergeau acolo în studio. Apoi începea emisiunea, vorbea foarte mult cu invitații. Și apoi începea emisiunea și zicea: „și acum să ascultăm niște muzică” Și atunci dintr-o dată pac! Tu ca artist înghețai acolo în studio jumătate de oră, patruzeci de minute, trebuia să începi și să cânți, să cânți și bine...

I.V.: Să elimini tensiunile politice sau de alt ordin din platou!

A.T.: Trebuia să cânți într-o acustică practic inexistentă, și cântai, se termina piesa, simțeai nevoia de aplauze, dar era liniște, și zicea: „da, da...” Câte un „da”. „Și acum să trecem mai departe!”

I.V.: Un personaj extraordinar, cu un rol formator pentru multe generații.

A.T.: Fără îndoială, îi reunise pe toți criticii muzicali, aveau discuții, aveau...

„Ascultă cinci minute de muzică clasică!” Cu ce îți poate schimba viața? Răspunsul lui Alexandru Tomescu

I.V.: Spun asta și pentru că ați colaborat, ați fost la emisiune, dar și la Radio România Muzical, aveați rubrică...

A.T.: O am în continuare!

I.V.: Cele cinci minute. Iosif Sava de asemenea are un rol major în înființarea postului Radio România Muzical.

A.T.: Da, fără îndoială, sunt solist la Orchestra Națională Radio de douăzeci de ani deja. Adică toamna asta împlinesc douăzeci de ani.

I.V.: Mulți înainte!

A.T.: Mulțumesc! Și de mai mulți ani am o colaborare mai strânsă cu postul Radio România Muzical. O dată sunt Ambasador al proiectului „Ascultă cinci minute de muzică clasică”, e un proiect în care muzica clasică e dusă în spații, să zicem, neconvenționale, de fapt, în spații în care lipsește în mod normal. Magazine, sedii de bănci, aeroporturi, gări, școli. Am avut un proiect pilot în perioada de pandemie, tocmai se redeschiseseră școlile și am zis să merg și eu ca Ambasador să le vorbesc copiilor timp de 15-20 min despre muzica clasică, despre cum simțeam eu muzica atunci când eram de vârsta lor, cum de m-am apucat să cânt la vioară, mă rog, chestii care m-am gândit că s-ar putea să îi intereseze. Au fost 12 școli, grădinițe, un mare succes! Acum, la anul, vrem să ducem la nivel național această campanie, pentru că și în aceste doze homeopatice de cinci minute, muzica clasică poate face minuni pentru oameni. Sigur, nu mă aștept ca tuturor să le placă muzica clasică, dar vrem să ajungem la cei cărora muzica clasică s-ar putea să le placă.

I.V.: Cinci minute pot însemna mult. Mă gândesc la emisiuni de profil, emisiuni culturale... George Pruteanu, „Doar o vorbă să-ți mai spun” dura cinci minute, sau Dan C. Mihăilescu, „Omul care aduce cartea”, cinci minute. Important este să atragi atenția, să existe un semnal.

A.T.: Asta chiar este o performanță, să condensezi într-o durată limitată niște lucruri cu cap și coadă, niște lucruri valoroase. De aceea, după părerea mea e mult mai greu să scrii un haiku decât să scrii un roman. Zic de pe margine, nu am scris nici una, nici alta.

Alexandru Tomescu, înapoi, la Tolstoi

I.V.: Care e romanul favorit al lui Alexandru Tomescu?

A.T.: Acum m-am reapucat de Tolstoi, de Anna Karenina, tocmai am văzut că a fost reeditat la Humanitas. E o plăcere să citești o carte care chiar merită citită. Ca să revin la Radio, pe lângă „Ascultați cinci minute de muzică clasică” am o rubrică permanentă de aproape cinci ani, tot pe postul România Muzical, se numește „Obiectiv-emotiv”, tot cu Cristina Comandașu, discutăm despre tot felul de lucruri, evident, câte puțin și de muzică, și multă lume mi-am dat seama că ascultă acest post. Chiar zilele acestea urmează să fie redeschis postul de televiziune România Cultural.

I.V.: TVR Cultural!

A.T.: Da, închis anterior.

I.V.: În 2012, din motive absolut neînțelese.

A.T.: Și eu cred că este nevoie, este loc de cultură în țara aceasta, că toți ne văităm că la televizor se dă numai aia și numai aia.

Alexandru Tomescu, răspuns diferit față de Iosif Sava: „Nu m-aș apropia cu frică de un tânăr care nu a ascultat Eroica. Dimpotrivă”

I.V.: Iosif Sava avea niște convingeri, la limita utopiei unele din ele. Cred că îl citea pe Vianu undeva, mi-e teamă de un tânăr care nu a ascultat Eroica. Să ne fie teamă de un tânăr care nu a ascultat Eroica?

A.T.: Cred că trebuie să nu ne fie teamă de niciun fel. Tocmai, când te apropii de un tânăr care nu a ascultat Eroica cu teamă deja construiești o barieră între tine și el. Tocmai, aș fi foarte deschis și foarte prietenos cu cineva care nu a ascultat muzică în viața lui. Are cu atât mai mare nevoie să încerce, măcar o dată.

Muzica pe stadioane: pro sau contra?

I.V.: Muzica poate fi ascultată și pe stadioane sau exclusiv în sala de concerte?

A.T.: Cum să nu, muzica se pretează oricărui loc, poate fi cântată și în aer liber, și pe un lac, și pe stadion. Sigur, într-un fel au fost gândite aceste piese muzicale, acum câteva sute de ani când nici nu existau stadioane, nici sălile de concerte din ziua de astăzi, dar sunt convins că dacă Beethoven ar fi avut la dispoziție amplificatoarele și boxele pe care le avem astăzi nu ar fi ezitat să le folosească. Era un reper al timpului lui, a folosit tot ce avea la dispoziție la timpul respectiv. Așa că nu...

Avantajul celor care nu au săli de concerte vechi: „Le poți construi la standardele secolului XXI!” Bucureștiul, un oraș care are nevoie de o sală nouă

I.V.: Are nevoie Bucureștiul de o sală de concerte nouă?

A.T.: Aș ridica miza, aș zice că ar avea nevoie de mai multe săli. Sigur, are Sala Radio care este actualmente cea mai mare sală de concerte, cu 1000 de locuri, e Ateneul, care e sala cu istorie, unde au cântat toți marii muzicieni, dar dacă ne uităm așa puțin peste cadru, au la Budapesta construită în ultimii ani o sală de concerte de 2500 de locuri pe malul Dunării. De Viena nu mai e nevoie să spunem, Germania, Franța, ei au deja! Noi trebuie să le construim. Într-un fel poate fi un avantaj pentru că le construim la nivelul secolului XXI: sonoritatea, ventilația, spațiile adiacente, parcarea, exclusivitatea. La noi am putea transforma acest avantaj al absenței unei săli de concerte adecvate într-un mega avantaj. La fiecare Festival Enescu se repune pe tapet această problemă.

I.V.: Exact asta voiam să întreb.

A.T.: „Unde e sala, unde e sala?” La fiecare festival cred că se fac tot felul de promisiuni.

I.V.: Aproape, la ultimele ediții au dispărut și promisiunile.

A.T.: Cât să mai promiți?

Alexandru Tomescu despre Sala Palatului: „Cu toți banii cheltuiți până acum puteau măcar să reorganizeze sala”

I.V.: Nici oamenii nu mai cred. Nici cei care promit, nici cei care ascultă nu mai cred. Promisiunile au loc de multe ori la Sala Palatului, care nu a fost construită pentru așa ceva. A fost gândită ca sală de congrese, nu pentru Festivalul Enescu.

A.T.: Din acest motiv și Filarmonica din Berlin, de exemplu, a refuzat multe ediții la rând să vină să cânte în România, a ridicat o mulțime de probleme. Acustica Sălii Palatului – s-au căutat tot felul de soluții, de echipe, de acusticieni din străinătate care să facă niște miracole acolo. Cred că cu toți banii cheltuiți până acum se putea măcar reorganiza sala.

România, țara publicului festivalier. „Cultura se trăiește de azi pe mâine”

I.V.: Oricât s-ar regândi și s-ar recondiționa Sala Palatului și dimensiunea 4000-4500, și alte capitale europene au săli de 2000-2500 de locuri, pentru că până la urmă pentru melomani contează, pentru cei adevărați. Nu mă refer la publicul festivalier, care vine la Festival o dată la doi ani. E nevoie în fiecare săptămână de o sală de concerte. Cum vedeți diferența dintre publicul de Filarmonică, prin abonații care sunt fidelizați, și cei care vin o dată la doi ani? Nu e România mai degrabă un teritoriu al Festivalului? Nu numai în plan muzical, mă refer la tot spectrul cultural, și mai puțin o țară care să trăiască fenomenul cultural în fiecare săptămână?

A.T.: Publicul vine la Festival și pentru că sunt invitate cele mai mari orchestre ale lumii. Cei mai cunoscuți artiști. Dacă Sala Radio și filarmonicile din țară ar dispune de resursele de care dispun săli similare din străinătate ar putea să invite în permanență artiști de renume mondial și atunci cred că am vedea lumea venind. În permanență. Dar cultura la noi trăiește așa, de azi pe mâine. Cam asta e constanța.

„Tichia de mărgăritar a culturii”

I.V.: De ce credeți că se întâmplă asta?

A.T.: Pentru că nu se află în topul listei de priorități. Într-un fel poate e de înțeles pentru că conform piramidei lui Maslow, mai întâi trebuie să rezolvi și cu drumurile, spitalele, școlile, sănătatea și abia după aceea te gândești la tichia de mărgăritar a culturii. Dar uite că după 30 de ani și mai bine, încă, suntem în aceste capitole de bază. Cred că atenția acordată culturii și importanța arată de fapt care este nivelul de trai într-o țară. Aici mai avem de lucru puțin.

I.V.: Dacă ar fi un nivel de trai mai bun și cultura ar avea un loc mai bun.

A.T.: Oamenii deja și-ar fi rezolvat problemele cele mai stringente. Casa, sănătatea, locul de muncă, educația copiilor șamd și atunci în clipa în care lucrurile acestea sunt rezolvate poți să te ocupi de chestiunile spirituale. Și perioada asta de pandemie a însemnat nu un pas, ci un kilometru înapoi, mai ales în cercul cultural unde totul a fost ocupat dramatic.

De ce nu ar trebui să muncim doar pentru a trăi? Răspunsul muzicii

I.V.: Cum ați trecut peste perioada aceasta de pandemie?

A.T.: Ca toată lumea. Mă rog, mulțumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu viață și eu și întreaga familie. A fost o oprire brutală și dramatică. Multe luni aveam senzația că trăiesc într-un film, că trăiam cu toții într-un film din acesta dramatic, dar totuși real. A fost momentul în care mulți oameni au realizat totuși câtă nevoie au de acte artistice în viața lor. S-au făcut acele spectacole de teatru online, s-au ținut concerte online, s-a făcut tot ce s-a putut pentru a menține un sens al vieții. Cred că acesta e rolul artei, să dea un sens vieții, că așa muncim, ne hrănim, dar pentru ce trăim, care este scopul? Trebuie să muncim ca să trăim, să plătim ratele la bancă? Nu. Avem nevoie de o dimensiune spirituală.

I.V.: Sau facturile acum!

A.T.: Avem nevoie de o dimensiune spirituală a existenței noastre și cred că artele în general pot fi unul dintre răspunsuri la aceste probleme.

Drama unui artist: imposibilitatea exercitării profesiei. Artiști reprofilați pe food delivery

I.V.: Care e cel mai rău lucru pentru un artist?

A.T.: Să fie în imposibilitatea de a-și exercita profesia.

I.V.: Cum a fost în pandemie.

A.T.: Exact.

I.V.: Aici România a făcut foarte puțin. M-am uitat, alte țări europene, nu mă gândesc la Franța, care e un model, e un exemplu, au alocat nu numai sume, aici e vorba și de resurse, dar și de idei, de soluții, e un pachet de a salva și de a pune în discuție cultura în centrul actului de guvernare și în centrul vieții până la urmă. Noi am făcut puțin în comparație cu alte țări din UE. Acesta este adevărul dureros.

A.T.: Au fost o mulțime de alte priorități și, sigur, când era vorba de chestiuni de viață și de moarte nu puteai să plângi pe umărul cuiva că nu mai ai concerte. Dar, în același timp, în România poate mai puțin, dar majoritatea artiștilor au un job stabil în filarmonică, în teatru, ca profesor undeva. Dar foarte mulți în străinătate angajați la Metropolitan Opera din New York, angajați la Paris, foarte mulți după atâtea luni lungi de restricții, de pauză, au trebuit să se apuce de taximetrie, de livrări, cu totul și cu totul altceva. A fost dramatic pentru mulți.

Alexandru Tomescu despre concertul under cover de la metrou: „Primii care s-au oprit au fost copiii!”

I.V.: Sperăm că e un moment depășit. Pentru că spuneați de concerte în spații neconvenționale. Ați cântat și la metrou. Am văzut în urmă cu niște ani, ați cântat la Piața Victoriei. Îmbrăcat așa încât lumea să nu vă recunoască, ați cântat așa cum o fac alți artiști. Cum ați fost privit de trecători, cum s-a văzut evenimentul dinspre cei care erau grăbiți să iasă la metrou și dinspre dvs?

A.T.: Da, a fost un moment de testare a forței muzicii. Întotdeauna am simțit și am crezut că muzica are această forță de a declanșa spații virtuale, pentru sensibilitățile oamenilor. Și într-adevăr, ce încercare mai dramatică decât să încerci să oprești niște oameni care se grăbesc să prindă metroul, care se grăbesc să nu întârzie la serviciu. Cei care au reacționat primii au fost copiii.

I.V.: Copiii!

A.T.: Ei nu se grăbesc. Dacă apare ceva neașteptat, interesant, vor. Copiii i-au tras de mână pe părinți, voiau să stea să asculte. Am avut mari emoții atunci pentru că în lumea muzicienilor aceasta este cam ultima treaptă pe care poți să ajungi.

O lecție de smerenie: „Mi-am simțit forța muzicii!” De le telefoanele care sună în timpul spectacolului, la garnitura de metrou care trece fumegând pe lângă tine

I.V.: Excentric.

A.T.: Nu, nu, să cânți în stradă! Vii de nicăieri și cânți în stradă unde nu trebuie să te primească nimeni. Sigur, asta așa, între ghilimele, „ultima treaptă”, pentru că, de exemplu, știu că dacă vrei să cânți la metroul din New York trebuie să dai un concurs. În alte țări trebuie să fii totuși selectat ca să nu agresezi totuși urechile oamenilor cu cine știe ce chestii. A fost un moment pentru a experimenta ce înseamnă să cânți în condiții total improprii. Atunci când ești în sala de concert, lumea stă așezată pe scaun și a venit să te asculte. În stația de metrou lumea aleargă în jurul tău și nu a venit să te asculte, merge să prindă metroul. Și cu toate astea a însemnat foarte mult pentru mine. Mi-am simțit forța muzicii. Așa, anecdotic, au fost câțiva care au zis: „Da, îl cunoaștem, el vine de câteva luni de zile să cânte aici. E talentat, poate ar trebui și el să meargă la Conservator să studieze.” A fost un moment de deschidere a campaniei sociale pentru Asociația Nevăzătorilor din România. S-au strâns foarte mulți bani pentru construirea sediului, sediu în care cei care își pierd vederea în timpul vieții pot deprinde acele abilități necesare supraviețuirii și descoperirii individuale fiecăruia dintre ei. A fost un moment foarte important, a fost și o lecție de smerenie pentru mine, pentru că desigur sunt atâția artiști care tresar dacă cineva tușește în sală, dacă sună un telefon, s-a terminat lumea. Să vezi cum e să treacă o garnitură de metrou pe lângă tine, ce crezi...

I.V.: O sută de telefoane.

A.T.: Să vezi dacă mai reușești să te concentrezi. Nu neg faptul că auzi orice zgomot. Și un ac dacă a căzut pe jos în timpul unui moment din acesta de sensibilitate maximă îl simți ca pe o rupere de nori. Dar în același timp cred că această energie trebuie să vină din interiorul tău, de acolo trebuie să iradieze. Și atunci dacă e suficient de puternică ea nu va fi influențată, nu va interfera, nu va fi spartă de ingerințe din exterior.

Bach, Ciaconna, 15 min fără oprire, underground, la Piața Victoriei

I.V.: Ce ați cântat atunci, vă amintiți?

A.T.: Da, am ales un program lung și dificil. Nu am ales piese scurte și de mare popularitate. Am ales Bach, Ciaconna. Durează 15 min fără oprire. Pentru că am simțit că asta vreau să cânt acolo.

I.V.: Întâlnirea aceasta... aveți un altruism, implicarea socială. Pentru că am vorbit de pandemie. Pandemia înseamnă o mutație. O schimbare a modului în care gândești inclusiv în spațiul public. Nu mai poți să faci nici politică, nici cultură, așa cum făceai înainte de pandemie pentru că au apărut chestiuni noi, frica oamenilor de boala, instinctul de conservare. Frica de moarte, până la urmă. Nu poți să continui cu aerul că nu s-a întâmplat nimic. Nu, s-a întâmplat! Și în general, instituțiile culturale la noi și în alte locuri sunt anchilozate. Nu am alt cuvânt. Important este să vină lumea, să cumpere bilete și să intre în sală. Dar dacă nu se mai întâmplă asta, tu ce faci ca artist sau ca instituție culturală? Cred că ar trebui din punctul acesta de vedere un lucru foarte bun. Întâlnirea cu oamenii simplii, obișnuiți, și asta nu e ceva peiorativ. E un exemplu foarte bun care ar trebui urmat și continuat.

A.T.: Toți suntem oameni obișnuiți. Chiar și cei care se cred mai cu moț sunt, de fapt, oameni obișnuiți decât ceilalți. Fiecare om are o sămânță pentru ceva grozav. În fiecare există un temei, un artist care poate nu a fost trezit la viață, în fiecare dintre noi există o sămânță de genialitate, dar cei care ajung să fructifice aceste daruri sunt cei la care s-au aliniat, au coincis o grămadă de lucruri. Multă lume întreabă care este secretul, care este formula, cocktailul? Foarte multe lucruri trebuie să coincidă. Nu e suficient să fii nici talentat, nici să muncești foarte mult. Foarte multe lucruri care poate țin de hazard, trebuie să se alinieze acolo.

„Ți s-a dat o țară, ce faci cu ea?” Rețeta succesului țărilor mici: au avut mai puțin dar au trebuit să fructifice mai mult

I.V.: Chiar voiam să vă întreb, ați zis de talent. Talentul dvs. credeți că este produsul muncii, efortului, școlii pe care ați făcut-o, faptul că ați lucrat cu maestrul Ștefan Gheorghiu, ce ați deprins acasă cu părinții dvs sau e și ceva de sus, dincolo de acest efort?

A.T.: Eu cred că talentul e ceva nativ, ceva care există în tine iar toate celelalte lucruri vin să îl cizeleze, să îi dea formă, o modalitate de exprimare. Noi avem foarte multe talente, foarte multe talente! România a dat lumii foarte mulți cântăreți. Problema e acolo. Ce faci cu talentul care ți s-a dat, îl fructifici? La fel cum e și cu țara asta: ți s-a dat o țară. Are de toate. Și munți, și dealuri, și bogății, ce facem cu ele? Cum gestionăm toate lucrurile acestea? Ne uităm în jur și vedem țări care au mult mai puțin. Jumătate, sfert din cât avem noi. Și au de fapt mai mult decât noi. Acesta a fost și avantajul lor, că au atât de puțin și atunci au trebui să fructifice la maxim. Noi, având atât de multe, suntem foarte, foarte risipitori.

I.V.: De unde vine risipa aceasta? Incapacitatea de a lucra în echipă? Faptul că suntem mai degrabă individualiști, cum ați spus mai devreme?

A.T.: Da, mulți învață, deprind tainele muncii în echipă, iar muzica e una dintre căi. În străinătate, în Asia în special, copiii învață la școala generală câte un instrument muzical la care ajung să cânte și formează împreună o orchestră și în clipa în care cânți într-o orchestră înveți interacțiunea aceasta muzicală, înveți ce înseamnă să îl asculți pe altul, să faci loc în timp ce cânți și tu o melodie importantă, îi faci loc și altuia, să se audă și vocea lui. Iar lucrurile acestea, puse la nivelul societății, la nivelul relațiilor interumane, pot însemna foarte mult, pot însemna o însănătoșire a societății.

Relația lui Cioran cu muzica: Dumnezeu ar fi o halucinație sonoră fără Bach

I.V.: Am vorbit de scriitori care au scris despre muzică. Unul dintre ei e Cioran, care are niște gânduri strânse de fratele său. Humanitas a publicat Cioran și muzica. Spune Cioran undeva: „În afară de muzică și poezie totul e minciună și vulgaritate. Așa să fie?”

A.T.: Cioran avea o relație specială cu muzica. Îl plăcea în mod special pe Bach. Mi-a rămas asta, că zicea că dacă nu ar exista muzica lui Bach, Dumnezeu nu ar fi decât o halucinație sonoră. Muzica se adresează direct sensibilității, deci ea nu poate să mintă, dar spune lucruri mult mai multe decât o pot face cuvintele. La fel și poezia. În poezie cuvintele au mult mai multe sensuri decât în viața de zi cu zi și de aceea am atâta admirație pentru poeți și pentru felul în care știu ei să modeleze o limbă. Da, cred că în general se exprimă așa, într-un mod specific lui, foarte categoric. Cred că poate exista muzică și în afara poeziei dar așa, la modul absolut, lucrurile stau altfel.

I.V.: Mai spune ceva în aceeași antologie: „Am o inimă în Mi minor și tot ce este îmi pare a fi o hrană pentru o tristețe nemăsurată”. Inima lui Alexandru Tomescu unde e?

A.T.: Depinde, în fiecare zi sunt în altă tonalitate. Mi minor e o tonalitate mai melancolică și într-adevăr e vorba de o anumită vibrație, fizică. Nu vorbesc acum de energii sau alte chestii. O vibrație fizică. Fiecare sunet are o anumită frecvență și, da, nu întâmplător marile concerte pentru vioară sunt în Re major. Nu are legătură cu notarea. Ține și de construcția viorii. Mie mi-ar fi greu să aleg așa, o singură tonalitate, pentru că fiecare zi sau momente diferite din acele zile sunt altfel, sunt un altul. Nu vreau să mă cantonez într-o singură tonalitate.

Vioara Stradivarius, cea mai bună investiție a statului român. Prețul ei a crescut de sute de ori față de cel de la data achiziției

I.V.: Din 2007 aveți această experiență extraordinară. Ați câștigat de mai multe ori concursul care vă permite să cântați pe vioară Stradivarius. Până în 2023, la anul, când va fi un alt concurs, când va fi altcineva, sau puteți fi tot dvs, dacă veți câștiga acel concurs, să continuați acest proiect extraordinar, miraculos. A însemnat foarte multe turnee. Aici, sigur, ați vorbit de multe ori, dar mi se pare extraordinar. În jurul acestei viori e o întreagă mitologie. Ați încercat să o lămuriți de multe ori. S-a vorbit în general despre cât valorează, că valorează 1-1.2 mil de euro. Ce valorează pentru Alexandru Tomescu și care e povestea lui Alexandru Tomescu cu această vioară?

A.T.: Viorile au fiecare dintre ele povestea ei, cu atât mai mult o vioară de mare calibru cum e un Stradivarius, are legende întregi care gravitează în jurul ei. În România există, într-adevăr și acest caracter unic al viorii. E singura vioară pe care o avem în țară construită de Antonio Stradivarius, este poate, nu poate, cu siguranță, cea mai profitabilă investiție a statului român, pentru că prețul cu care a fost ea achiziționată în 1955 a crescut de zeci de ori, dacă nu de sute de ori. Actualmente, o astfel de vioară e undeva între 10 și 20 mil de euro. Așa se tranzacționează. Ele sunt unicate, sunt ca niște opere de artă. Stradivarius nu mai trăiește și singura limită este cerul. Pentru mine este neprețuită. Nu există. Sigur că e asigurată, are o etichetă de preț. Lumea are într-adevăr nevoie de această relaționare concretă, palpabilă: cât valorează? Câte mașini Ferrari se pot cumpăra cu Stradivarius? Dar realitatea e că ea nu se mai fabrică. Dacă ea e distrusă, alta nu va mai fi, deci va fi cu una mai puțin pe suprafața pământului și numărul lor este, evident, în scădere constantă. E un instrument cu totul special, maestrul Ioan Voicu a cântat pe ea aproape întreaga viață. De aceea se numește Stradivarius-Elder Voicu. Cred că Stradivarius au un sunet special, o căldură, pe lângă forța pe care o au. Au și această calitate extraordinară pe care o simți imediat. Atunci când am fost la Ministerul Culturii și am primit-o, în 2007, a fost așa, ceva ad hoc, primisem un telefon cu o seară înainte, și dimineață au adus-o jandarmii de la Muzeul Național de Artă. Au adus-o ca într-un film de Indiana Jones, într-un fel de sarcofag metalic, și înăuntru era o cutie mică, în care era vioara. Am cântat atunci pe ea în fața ziariștilor. Mi-am dat seama de când am acordat-o că este ce trebuia să fie, că circulau tot felul de zvonuri, că ar fi, că nu ar mai fi. Fără îndoială este un Stradivarius, au văzut-o cei mai mari specialiști din Europa și au fost uimiți de frumusețea ei și au fost uimiți că nu o știau. Desigur, fiind în Europa, de atâtea decenii, mai ales în perioada asta comunistă nu a ajuns neapărat în acest circuit, dar acum e inclusă în aceste cataloage care cuprind toate viorile originale. Este cunoscută, e un Stradivarius, și sper ca multe generații să se poată bucura de aici înainte de acest instrument fantastic.

I.V.: Câte astfel de viori sunt în lume?

A.T.: Greu de zis, nici Stradivarius însuși nu ar putea să mai spună. El a construit în timpul vieții sale aproximativ 2000 de instrumente. Viole, violoncei, harpe, cred că și chitare. Mai puțin de jumătate dintre ele au supraviețuit. În schimb, fiind atât de apreciat, atât de scump, încă din timpul vieții sale a fost falsificată. De aceea, există milioane de viori cu etichetă Stradivarius. Unele dintre ele sunt niște falsuri de le vezi așa, de la o poștă, altele sunt mai elaborate, dar un specialist își dă seama imediat, în același fel în care un oenolog își dă seama dintr-un pahar de vin și recunoaște anul, podgoria, tot.

Unii au stat în picioare două ore și jumătate să asculte Integrala Bach pe Stradivarius, în catedralele românești

I.V.: Care e momentul cel mai interesant cântat în acești 15 ani? V-a rămas ceva, un anumit moment, un anumit concert, o istorie legată de vioară?

A.T.: Am trăit multe, sper să mai trăiesc multe alături de ea. Vioara trebuie să facă parte din tine, ajunge să fie glasul tău. Pentru mine vor rămâne speciale toate turneele pe care le-am cântat și în mod special turneul cu Integrala Bach. A fost Bach compozitorul care îmi place în mod special și atunci am cântat toată seria aceea de concerte fără oprire, două ore și jumătate de Bach fără oprire, pentru că așa cerea muzica. În clipa în care faci o integrală și reunești toate lucrările unei culegeri, unei cărți, ele ajung să formeze un singur tot. Cântam în catedrale, era înainte de Colectiv atunci, când nu erau legile atât de stricte cu privire la accesul publicului, și erau arhipline, lumea stătea ca în autobuz, în picioare, două ore și jumătate ca să asculte Bach, am fost uluit. Era intrarea liberă, puteau unii să vină să vadă despre ce e vorba, ascultă puțin, o fugă, un preludiu, ok, „La revedere! Ne-am plictisit!” Nimeni nu s-a plictisit. Are o forță de atracție extraordinară muzica asta. La capătul celor două ore și jumătate se termina, ajungeam la sfârșitul ultimei partite și cred că cu toții simțeam că dacă Bach ar fi scris nu 6 sonate și partite, ci 12, 24, am fi putut sta acolo zile și nopți în acea lume incredibilă.

I.V.: Ca la slujbă, era un act liturgic.

A.T.: Bine, viața lui Bach e împletită cu viața spirituală. A fost cantorul Bisericii Sfântul Tomas și multe dintre lucrările sale cu specific religios au fost scrise pentru ei. Eu cred că și în cele laice se regăsesc simboluri. În acea epocă totul ținea de simbol și o modalitate de a te bucura de frumusețea unei capodopere poate fi și aceea de a descoperi ce lucruri sunt ascunse acolo, în ea, că într-o partitură găsești... Eu făceam odată analiză muzicală cu un profesor, mi-a arătat primele măsuri dintr-o fugă din Clavecinul bine temperat, mi-a arătat că aici e simbolizată teoria relativității a lui Einstein. Tot, spațiul, timpul, totul era acolo.

De ce nu era nimeni înscris la concursul pentru obținerea dreptului de a cânta pe vioara Stradivarius? Alexandru Tomescu: „Și nu din cauză că m-am înscris eu; eu m-am înscris în ultima zi!”

I.V.: La anul o să vă înscrieți, va fi un concurs, și o să vă înscrieți, să continuați acești 15 ani de performanță cântând la vioara aceasta.

A.T.: Mai am proiecte și mi-aș dori să le pot duce la bun sfârșit.

I.V.: Care ar fi acelea?

A.T.: Vom vedea, mie nu îmi place să vorbesc despre proiectele care sunt în minte, îmi place să vorbesc despre lucrurile care sunt deja confirmate, deja stabilite. Mai ales în contextul acesta pe care îl trăim, și cu războiul aici, lângă noi, și cu pandemia, și cu atâtea văzute și nevăzute. E bine să fim foarte bine organizați ca lucrurile să funcționeze așa cum vrem.

I.V.: Câți și-au dorit la concursurile precedente să fiți în această situație în care sunteți dvs?

A.T.: Câți candidați au fost la concursul cu vioara Stradivarius? Nu a fost niciunul în afară de mine. Și nu din cauză că s-ar fi știut la primul, de exemplu, că m-am înscris eu. La primul eu m-am înscris în ultima zi. Nu era nimeni.

I.V.: În 2007.

A.T.: Da, nu era nimeni. Și, sigur, în România există această tradiție, vezi Doamne, concursuri trucate. Nu, mie mi se pare că este mult mai dificil să concurezi de unul singur și să pierzi. Ce mai poți să explici atunci? Programul este foarte amplu și mai lung decât se cere la concursul Enescu sau la marile concursuri internaționale. La prima ediție juriul era chiar juriul concursului George Enescu, deci construit internațional, nu au fost muzicieni de la noi din țară. Da, ce să zic... momentul unui concurs vine să puncteze performanța dintr-un anumit moment. În egală măsură însă cred că e importantă și performanța ulterioară, că dacă ai câștigat concursul și după aceea...

I.V.: Ce proiecte ai avut?

A.T.: Dacă ai luat concursul și apoi ai agățat vioara în cui și te-ai uitat la ea nu este bine pentru că vioara trebuie să fie la locul ei, asta înseamnă în fața oamenilor care iubesc muzica, în fața românilor care iubesc muzica.

I.V.: Proiectul Paganini, de pildă, care a avut un succes foarte mare și nu numai.

A.T.: Fiecare turneu a ridicat această ștachetă și a răspuns provocării adresate publicului, această integrală, această vioară solo, apoi și cu pian și diverse alte combinații, am vrut să văd ce face publicul când îl scoți din apa asta călduță de mari clasici.

Publicul meloman românesc, încă prudent când vine vorba de Șostakovici, Prokofiev, Bartok

I.V.: Cum vi se pare relația cu publicul? Cum s-a modificat ea în ultimii ani? Este mai bine sau este mai rău? E un public mai educat? E un public mai iubitor de muzică clasică?

A.T.: E încă multă educație de făcut. Există un oarecare decalaj între ce se întâmplă la noi și ce se întâmplă în străinătate. În străinătate să cânți un Prokofiev, un Șostakovici, Bartok, sunt mari clasici, nici nu te mai întrebi. Dar la noi, nu e chiar respingere, însă e o oarecare prudență din partea publicului cât și din partea organizatorilor care se tem de lucrări care nu sunt familiare, cum sunt Ceaikovski, Mozart, Beethoven. Este ceva de secol XX. Evident că noi suntem deja în secolul XXI deja de vreo 22 de ani, dar puțin câte puțin, milimetru cu milimetru, facem pași în direcția cea bună.

Pentru Alexandru Tomescu Ziua Culturii e în fiecare zi

I.V.: Credeți în zile de tipul Ziua Națională a Culturii, Ziua Națională a Lecturii, chestii de tipul ăsta? Presărate de-a lungul anilor.

A.T.: Asta cred că tot din Franța a venit. Că ei au Fête de la Musique, dar pentru mine ca muzician în fiecare zi e o sărbătoare a muzicii, nu avem nevoie de o zi anume. Desigur, pe de altă parte, e bună și această zi din cele 365 în care sărbătorim Ziua Culturii, sau avem Ziua Națională, când sărbătorim România, sau avem o grămadă de alte zile, dar ar trebui poate ca ziua asta să fie săptămânală... ca ziua asta să fie internațională.

I.V.: Plecând de la concurs, spuneați că important e ce ați făcut, care sunt proiectele. Așa și cu Ziua Națională a Culturii. E  foarte bine că exista, problema e ce facem de la 15 ianuarie până anul următor, pentru că o astfel de zi are rolul de a conștientiza importanța culturii în viața noastră. Asta înseamnă politici publice, asta înseamnă o relație foarte bună cu publicul, diversitate pe toate ramurile din zona culturală, nu doar festivism. Din păcate noi suntem cantonați în festivism de multe ori.

A.T.: Poate și festivismul e bun ca punct de plecare. Poate găsim ceva bun.

Optimism în privința Festivalului Enescu: „Trece printr-o serie de transformări”

I.V.: Sunteți optimist în ceea ce înseamnă viitorul festivalului George Enescu?

A.T.: Da, da. Fără îndoială. Trece printr-o perioadă de transformări acum, dar cred că se vor întâmpla lucrurile bune stabilite în ultimii 20-30 de ani. E un reper al vieții culturale de la noi și ar trebui avut mare grijă de Festivalul George Enescu de la noi, de ce înseamnă memoria lui George Enescu în România.

Ce ar face Alexandru Tomescu dacă ar avea putere în sectorul Cultural? „O singură sală de concerte. Una singură!”

I.V.: E cel mai important eveniment cultural pe care îl avem. Fără îndoială. Dacă ați fi un factor de decizie în mediul cultural, care ar fi aceea pe care ați lua-o ca să îmbunătățiți viața culturală din țară? O decizie.

A.T.: Foarte simplu, facem o sală de concerte în București. Una! Nu două, trei. Una, atât.

I.V.: Deci o sală de concerte.

A.T.: Atât, ar fi bună.

I.V.: Mulțumesc foarte mult pentru această discuție și aș vrea în finalul ei să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc acest podcast, Avanagarda, cu Ionuț Vulpescu.

A.T.: Mulțumesc mult că ne-ați urmărit, mulțumesc pentru invitație, și să avem cât mai multă muzică bună în viețile noastre. Viața va arăta altfel.

I.V.: Mulțumesc foarte mult!

A.T.: Mulțumesc și eu!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite