Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Adrian Fetecău (sezonul 2, episodul 6)

Actor, jurnalist sportiv, fondator al unuia dintre mișcările canonice ale umorului și divertismentului românesc, Grupul VOUĂ, Adrian Fetecău a venit la microfonul Avangardei pentru a povesti ce înseamnă, pentru el, anul 2022, în lumina a trei celebrări: 65 de ani de viață, 40 de ani de VOUĂ și 30 de ani de gazetărie sportivă la Radio România Actualități. Un podcast despre începuturile Grupului VOUĂ, despre mutația de la formula Cenaclului la cea a Grupului, despre perioada în care mișcarea umoristică a fost cenzurată și bucuria de a cânta ceea ce Adrian Fetecău numește o melodie șlăgăroasă”, „Tânăr și liber”, imnul anilor ’80 pentru o generație care, mai târziu, avea să se elibereze de comunism. Adrian Fetecău povestește ce mai înseamnă performanță în sportul românesc și mai ales în „Tenisul inventat de diavol”, apropo de titlul recentului său volum. Și ne mai mărturisește care sunt cele mai mari obstacole pe care le-a întâmpinat de nu între scena cenzurii comuniste și umorul de masă al capitalismului, ci în viața de părinte al unei tenismene care face carieră de performanță. 

Adrian Fetecău, mărturii exclusive la 65 de ani de viață, 40 de ani de Grupul VOUĂ și 30 de ani de gazetărie sportivă

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la o nouă ediție a podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Astăzi am bucuria să ne aflăm la sediul Grupului VOUĂ, și îl am invitat pe publicistul, actorul, fondatorul și liderul Grupului VOUĂ, domnul Adrian Fetecău! Domnule Fetecău, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!

Adrian Fetecău: Și eu vă mulțumesc foarte mult pentru prezența în această emisiune, ca să spun așa, sigur, sunt învățat cu acest termen...

I.V.: Ca jurnalist, da.

A.F.: Ca jurnalist radio, merg la astfel de emisiuni, da. Am ascultat formula dvs. de debut. Nu știu eu, pentru că, făcând o paranteză, am văzut cu ce mari personalități ați făcut interviuri, sau ați discutat, ca să spunem așa, liber; nu știu dacă mă înscriu într-o serie de mari personalități, dar mă înscriu într-o perioadă a vieții mele, nu aveți de unde să știți acest lucru, 2022 înseamnă pentru mine, din fericire, 65 de ani de viață pe care o să îi împlinesc puțin mai încolo.

I.V.: Mulți înainte!

A.F.: Mulțumesc! Apropo, 40 de ani de VOUĂ și 30 de ani de gazetărie sportivă la Radio România Actualități.

I.V.: Deci e un an cu multe aniversări!

A.F.: Am zis, da, așa s-a întâmplat. Din păcate, timpul a zburat, cum spun mulți, ca un fum.

Adrian Fetecău, întrebat după concursul de la Radio România Actualități: „Domnule, mai vii să ocupi postul ăsta sau nu? Ca să știm dacă îl dăm celui de-al cincilea!”

I.V.: Am avut recent o discuție cu domnul Victor Rebengiuc – e un miracol că încă e pe scenă la Teatrul Bulandra, joacă în Tatăl – și am întrebat, pentru că face nouăzeci de ani în curând, cum e, și mi-a spus: „muncind atât de mult, nu mi-am dat seama când am ajuns la 90 de ani!”

A.F.: Exact același lucru v-am spus și eu. Mi-am împărțit existența pe mai multe direcții. Nu mi-am propus de la început acest lucru, așa s-a întâmplat să fie. Sunt absolvent de Politehnică, așadar Facultatea de TCM, nu mi-a plăcut ingineria, absolut deloc. Și totuși, perioada din Institutul de Politehnică, apropo de direcțiile mele pe care am mers, mi-a oferit șansa de a crea Grupul VOUĂ după o anumită experiență în mișcarea cultural-studențească. Apoi, când mi-am schimbat meseria, în 1992, ca să vedeți ce înseamnă întâmplarea fericită, a fost un lucru extraordinar pentru mine... Întâmplarea fericită a fost faptul că, cum să spun, ca mulți tineri citeam în perioada comunistă gazetele sportive și am rămas cu acest obicei, în 1992 am găsit un mic anunț, pe pagina a doua – erau obligați să facă acest lucru, să anunțe un mic concurs public, pe pagina a doua a Gazetei Sporturilor, în primăvara lui 1992, un concurs de patru posturi la redacția Sport, la Radio România Actualități. Atunci eram la Buzău, orașul meu natal. Am absolvit un liceu de mare, mare prestigiu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, și mă mândresc cu acest lucru.

I.V.: George Emil Palade a făcut Hasdeul.

A.F.: George Emil Palade, Vasile Voiculescu, mari! Pamfil Șeicaru, ziarist! Și atunci mi-am întrebat soția, treceam printr-o perioadă mai delicată a vieții mele, să mă duc să dau concursul. Apropo de acest lucru, când vii și dai un concurs neîncrâncenat, îl iei. Când mergi și tremuri, aoleu... nu. Au fost trei zile de probe, ca să vedeți cum se selectau atunci oamenii în jurnalism. Probă de voce și de citire a unei știri la primă vedere, a doua zi probă de limbă, a treia zi două probe, întrebări de cultură sportivă: „Cine a fost primul campion olimpic român?”, „Câte reprize sunt la polo?” șamd. Apoi, după juma de oră, am intrat din nou în sală și am scris la liber un reportaj. Dovadă că mi-a fost greu să îmi schimb meseria, nu știam ce mă așteaptă la București, să plec cu totul, pentru că Buzăul îmi era familiar. Aici am făcut studenția, aici am ținut majoritatea spectacolelor Grupului VOUĂ. Toți ceilalți trei colegi de-ai mei s-au angajat imediat. Eu am stat în cumpănă o lună, până m-a sunat reputatul comentator care conducea atunci redacția Sport, Dan Voicilă, să mă întrebe cu tonul său caustic – nu existau telefoane mobile, m-a prins pe un telefon fix – „Domnule, mai vii să ocupi postul ăsta sau nu? Ca să știm dacă îl dăm celui de-al cincilea!”

I.V.: Dan Voicilă a comentat finala Cupei Campionilor când Steaua câștigă cu Barcelona.

A.F.: Pentru Radio, da. Deci așa am ajuns la comentariul sportiv. Așa am dezvoltat acest subiect. Deci VOUĂ e prima pasiune din studenție, apoi e comentariul sportiv, mi l-am descoperit datorită acestei întâmplări.

Teatru la Politehnică: Brigada Artistică a unui Institut care a scos Bucureștiul în stradă la festivalul studențesc

I.V.: Întâmplarea fericită, care e norocul, face ca într-adevăr, să stăm de vorbă în anul în care Grupul VOUĂ împlinește 40 de ani!  O aniversare importantă. Să reconstituim însă puțin atmosfera anilor 80. Cum a apărut Grupul VOUĂ – 1982? E anul în care Italia câștigă Campionatul Mondial, că tot am vorbit de Gazeta Sporturilor. Vă mulțumesc și pentru feedback la podcastul meu! Mi-ați spus că ați citit în Contemporanul transcrierea unora dintre dialogurile cu invitații mei, din partea Academiei Române.

A.F.: Și ce dialoguri!  Ca să nu pară o afirmație gratuită, mai ales când vin la acest sediu al nostru, în Centrul Vechi, trec prin pasajul Universității și am un obicei, ca să îmi țin mintea trează. Mă opresc la un chioșc de ziare și iau mai multe, pentru că fiecare revistă culturală reprezintă o grupare scriitoricească, în primul rând. România literară, Contemporanul, Ramuri, de la Craiova, Apostrof de la Cluj, Orizont de la Timișoara, Convorbiri literare de la Iași, foarte faină revista șamd. Atunci, citind Contemporanul, am citit și interviurile dvs. deosebite și, într-adevăr, de la oameni deosebiți, pe care i-ați avut invitați, ai ce să înveți, chiar dacă ai ajuns la o vârstă matură, așa cum sunt eu acum. Să vă răspund la întrebare. Acel buzoian, despre care spuneam, a făcut Armata, și apoi a venit la Facultatea TCM. Eram în Căminul G, apoi P19, când s-a făcut Universiada, în 1980, și când am intrat... ne cazasem, abia începuserăm cursurile, am văzut un mic afiș. „Se caută membri pentru trupa de teatru a facultății”. Eu în liceu, pentru că a fost un liceu foarte, foarte dur, nu am făcut nimic din punct de vedere artistic, doar că doamna profesoară de limba română mi-a dezvoltat gustul pentru lectură, și am zis: „Hai să mă duc!” A fost iar un pas fericit. Am intrat în trupa de teatru, și nu mai dezvolt foarte mult acest lucru, doar că făcând acest pas, am intrat într-o grupare care nu mai există acum. Era o mișcare culturală studențească incredibilă! Ca să vă dați seama, 12 facultăți ale Institutului de Politehnică, fiecare avea trupă de teatru, Brigada Artistică, cum se spune, dans modern, montaj artistic, folkiști șamd. Fiecare facultate! Apoi, urma în luna decembrie, un concurs între cele 12 facultăți, cu un juriu. Acel juriu, format numai și numai din personalități ale vieții culturale românești. Apoi, prin februarie-martie cele mai bune trei trupe din fiecare Institut al Bucureștiului se întreceau în faza pe centrul universitar, și undeva spre luna mai exista faza pe țară. Așa am pășit eu în această mișcare culturală care canaliza multe energii, pentru că sunt studenți foarte talentați în multe domenii, chiar dacă s-au dus spre alte activități. Nu s-au dus la IATC dar erau foarte talentați. În același timp, canalizându-și energiile către mișcarea culturală se depărtau de alte plăceri, cum ar fi acum telefoanele mobile sau mai știu eu cum, atunci nu existau, și ieșeau niște spectacole absolut extraordinare. Am început cu teatrul, în anul I, în anul II, în sfârșit în anul III am ajuns cu o piesă, Oamenii cavernelor, ce chestie extraordinară, în competiție, doar că la secțiunea Teatru era foarte tare Trupa Energeticii, condusă de Patrick Petre Marin, cu care m-am împrietenit, mai apoi. A dispărut într-un accident. A fost realizator la TV după ce a făcut Actorie. Eu eram foarte invidios pentru faptul că nu reușeam să îl bat, cum se spune, pe Petre Marin și trupa sa. În anul IV, am făcut o piesă, îmbătrânisem în facultate, cum se spune; Doi și al treilea, scrisă de Vasile Rebreanu; din păcate nu am luat niciun premiu. Avea acțiunea petrecută într-un hotel din America. Era greu pentru perioada aia. În anul V, am reușit marea lovitură, cum se spune, în sala Facultății TCM cu piesa Insomniile, de Dumitru Solomon, să iau locul I, și premiul pentru cel mai bun actor, oferit în acel festival, iertați-mă că mă laud, de Ovidiu Drâmba. Mare, mare personalitate, cel care a scris Istoria culturii și civilizației. Așa am intrat într-o mișcare fabuloasă și stăteam, în primii ani de facultate, și mă uitam la cei care existau și aveau trupe extraordinare, mai ales la Brigăzi, care ofereau niște spectacole extraordinare, stăteam pe câte un scaun acolo, la Grigore Preoteasa, Casa de Cultură a Studenților, și mă întrebam: „Doamne, voi ajunge și eu vreodată să fiu pe acea scenă iar lumea să vină să aplaude cum face la marea brigadă a ASE-ului, condusă de Fiți Arieșeanu?” Brigadă care a ridicat ștacheta enorm, și cu șopârle, și cu dansuri, și cu cântece, și cu tot.

Brigada de la ASE vs. Trupa de la Politehnică: bătălia de la TransMusica, din timpurile Cenaclului Lumină Lină

I.V.: Sigur, dar după ce a apărut VOUĂ voi ați fost cei mai buni și în orice caz, ați avut succes. Până în 1982, Brigada de la ASE era cea mai populară, în mișcarea studențească?

A.F.: Da, eu consider că Fiți Arieșeanu, care și terminase facultatea atunci, că a fost omul care a ridicat enorm, enorm ștacheta; nu mai puteai să mai cobori! El a făcut în așa fel încât alte brigăzi să își ascută toate armele ca să ajungă la nivelul lor. Brigada noastră, a TCM-ului, a mecanicii, a energeticii, apoi pe țară, boomul de la Cluj, „Seringa” de la Iași, am avut concursuri fantastice. Iar faza pe țară la umor era absolut extraordinară. Auzisem și eu legende, erau grupurile de umor. Am ajuns în 1982, când am reușit cu piesa de teatru să fac acest pas. Am făcut această istorie ca să vedeți că nu poți să faci o trupă competitivă din primul an. Dacă nu vezi și absorbi experiența altora nu poți să faci acest lucru. Revin: în  anul IV, către final, era un mic cenaclu în Regie, complexul studențesc, muzică, un pic de umor, folk, pe la căminele de fete, TransMusica. M-a invitat președintele de complex, spuneam și eu două poezii. S-a refăcut acel cenaclu sub numele de Lumină Lină, l-a condus un băiat, Fane Popescu.

I.V.: E titlul unei poezii celebre a lui Ioan Alexandru...

A.F.: Da, și...

I.V.: Poate e o coincidență.

A.F.: Nu cred, dar e și un album Sfinx. Cred că de acolo se inspirase. Eu am avut numele de VOUĂ.

Grupul VOUĂ, făcut la o bere: 600 de spectacole, în 7 ani, până în 1989

I.V.: Cum a apărut numele de VOUĂ?

A.F.: Nu îi fac reclamă pentru că este epuizată de mult, am povestit totul într-o carte VOUĂ, acum douăzeci de ani; când grupul a împlinit douăzeci de ani, am publicat această carte, care este un jurnal. V-am spus că nu mi-a plăcut ingineria absolut deloc. La puțin timp după ce am înființat grupul, ducându-mă în uzină, la Uzinele Contactoare, Dumnezeu să îl ierte pe directorul Conțescu, cel care a sesizat multe lucruri și m-a încurajat pe această linie culturală, am început să țin un jurnal. Un jurnal foarte sincer pentru mine, nu puteai să publici în anii ’80 așa ceva. Dar am zis să nu uit. Și am reușit să țin cronica și cum am început cu VOUĂ, cronica primei sute de spectacole, și când grupul VOUĂ  a împlinit douăzeci de ani, am grupat totul aici. Deci istoria VOUĂ de douăzeci de ani...

I.V.: Câte spectacole sunt de la înființare până astăzi?

A.F.: Pot să spun clar: 600 până în ’89!

I.V.: Deci 600 de reprezentații până la Revoluție. În 7 ani!

A.F.: În 7 ani! Cu spectacolul 500 sărbătorit în Aula Facultății de Drept! Revin la numele de VOUĂ. Prin anul II, m-am dus la un concert al formației Metropol, din Oradea, la Sala Polivalentă, și bateristul, dacă nu mă înșel, Béla Ráduly, a spus – melodia era în ungurește, cea care urma – dar a spus, melodia se numește VOUĂ. Și cum era făcut cu un anumit efect de sunet, VOUĂ acela s-a dus spre public, așa: VOUĂ, VOUĂ, VOUĂ... Și mi-a rămas așa, întipărit în minte, din final. Bun, și acum, apropos de faptul că nimic nu e întâmplător. Eram la ultimul examen, trecusem cele mai grele examene din anul V, eram cu diploma aproape în buzunar, și mai aveam Socialism Științific, acolo nu se punea problema.  Vine un prieten, șeful culturii la Metalurgie, cu care avusesem niște antecedente destul de tari, și zice „Hai la o bere!” Știam de ce e în stare. Zic: „Băi, lasă-mă!” „Nu!” Și ne-am dus la Cireșica. Și la Cireșica, pentru că plecasem din Lumină Lină cu puțin tam-tam, și le-am spus, deși eram convins că plec la Buzău, repartiția era așa cum știm, dar le-am zis că voi face un grup așa cum doresc, a fost o ședință în ianuarie, 1982, m-am dus cu Liviu și din bere în bere, apropo de chestia aceasta, am început să schițez pe o hârtie componența grupului VOUĂ. Am aici, m-am pregătit un pic, ca să vedeți acest lucru, este incredibil, mi-a rămas exact actul de naștere original al Grupului VOUĂ. Am pus aici prima dată VOUĂ, punct, și apoi, jos, P.U.M. – Poezie, Umor, Muzică. Apoi am încercuit VOUĂ, am tăiat P.U.M., și sunt primii membri pe care i-am bifat aici. Este actul de naștere original.

„Eu am băieții, tu ai fetele”. Aula Politehnicii, inaugurată cu un spectacol VOUĂ

I.V.: 15. Fondatorii grupului.

A.F.: Da, pe care atunci, la acea bere, cu Liviu Militaru, am zis să îi invit la primul. Ce mai cunoșteam eu, pe 8 martie, apropo și de chestia aceasta, o cunoșteam și pe președinta de cămin, de la un alt spectacol, sub altă denumire, de la Drept, „6 martie”. În sala de lectură erau numai fete de la universitate. Marilena Olaieru, profesoară de limba română la Călărași, și m-am dus și i-am zis: „Marilena, haide, uite, eu am un grup de băieți, tu ai fetele, hai pe 8 martie să le facem o surpriză”. Și i-am strâns pe băieți, pe unii îi cunoșteam, pe alții mai puțin, dar îi știam ce pot – de asta vă spuneam că fără o experiență nu poți să pleci la drum. Și aducând, practic, numai vedete în mișcarea culturală din Politehnică, am plecat cu dreptul, de la început. Ne-am dus acolo. Era sala arhiplină de fete. Am povestit totul în această carte. Spectacolul s-a închegat greu, dar cu băieți valoroși am început la drum și ușor, ușor, s-au închegat grupurile și am ajuns repede să închegăm o constantă a mișcării culturale studențești.

I.V.: E adevărat că Aula Politehnicii s-a inaugurat cu o reprezentație a grupului VOUĂ?

A.F.: E mare lucru. Înainte de pandemie, Aula de 1500 de locuri, pentru că noi am stabilit o legătură cu facultatea – nu se mai numește așa, Inginerie și nu mai știu cum... Studiu, nu mai știu cum se mai numește acum TCM – așa o știe toată lumea. Acolo, domnul Gabriel Jiga, un profesor entuziast, încă mai ține un mic colectiv de studenți. Am făcut niște spectacole împreună. Apoi conducerea a decis să inaugurăm Aula... vorbesc de ce se întâmpla acum doi ani. Grupul VOUĂ încă există, poate că nu ne-a mai văzut o vreme cu anumite producții TV, dar noi, cu această a patra formulă a grupului, care are și ea cel puțin zece ani susținând spectacole... Constanta noastră înainte de 1989, apropo, că m-ați întrebat de Aulă, a fost Aula Facultății de Drept. Politica nu avea sală, la Preoteasa am fost de mai multe ori, dar nu am avut, Aula Facultății de Drept era și foarte spațioasă, și am crescut în popularitate. Fac o paranteză. În 1982 am ajuns inginer la Contactoare, și dacă în studenție nu exista posibilitatea să ascult Europa Liberă la Cămin, dar ca student, mama, Dumnezeu să o ierte, îmi  spunea, auzea din cameră, că îl ascultam pe Neculai Constantin Munteanu, la ora 7, cu Realitatea românească, și zicea „mai încet, că aud vecinii”, în 1982 când am început să ascult Europa Liberă frecvent, mai ales la ora 19.00, am început și eu să deschid ochii mult mai clar asupra realității. Atunci am început și cu Grupul VOUĂ și am început să înrăim textele. Dar să le înrăim atât de rău, dacă îmi permiteți această exprimare, pentru că, în 1984, noi nu creasem nicio problemă. Deja Cenaclul VOUĂ – apropo, nu ne-am numit de la început grup. Ne-am numit „grup” după întâmplarea nefericită cu cenaclul lui Adrian Păunescu de la Ploiești.

I.V.: În 1985.

A.F.: Da, și a trebuit să schimbăm numele, din cenaclu în grup.

I.V.: Ideea de cenaclu devenise delicată în România.

A.F.: Da, și în 1984, noi având niște spectacole destul de mari, Politehnica, pentru că noi ne numeam cenaclul Institutului Politehnic din București, apropos de acele seri memorabile, era Festivalul Politehnicii, și am zis, „domnule, avem cenaclul reprezentativ, juriu, cu tot, să începem prima seară cu Cenaclul VOUĂ, care are și muzică folk, și umor, și poezie.” Era un conglomerat, nu era numai umor.

Model de audiență: 10000 de oameni în Căminele de la Regie. Cezură: „Ori continuați cu muzica folk, ori întrerupeți spectacolul”

I.V.: Am văzut într-o retrospectivă a acestor 40 de ani, un vârf de audiență: ați avut vreo 10000 de oameni în Căminele de la Regie. Cum ați ajuns să aveți 10000 de studenți sau de tineri care să asiste la reprezentațiile voastre?

A.F.: Vă arăt pozele imediat. S-a dus buhul. Pentru că atunci, în aprilie 1984, când noi am inaugurat acest festival – am casetele audio aici – sala era arhiplină. Am intrat pe scenă nu cu un mare curaj. Era nebunia tinereții. Am intrat în permanență pe acordurile trupei Phoenix, interzisă din ’77. Mixasem noi, prin vocația lor, VOUĂ, VOUĂ, VOUĂ, să veniți. Era primul semn că era ceva neregulă, odată ce folosești Phoenixul. Am intrat. M-am dus la microfon, cu toată trupa în spate. S-au aprins reflectoarele, și eu am spus: „Mottoul acestui spectacol – și asta sună cam aiurea, ce spectacol cu motto? Dar am zis așa – fiecare gură de om va fi prevăzută cu un post de grănicer.” Și în momentul respectiv toată sala a început să murmure, era ’84. În dreapta mea, Puiu Crețu, unul dintre băieții care cânta, a început să cânte „E prea lung drumul înspre comunism”. Erau niște versuri ale poetului Adrian Păunescu. Și când cânți „e prea lung drumul spre comunism” și „pilonii lui pe osul nostru cresc”, deja lumea a început să murmure. Era juriul. Bun, începem să înrăim textele, am început cu un text mai cuminte, al treilea text cu Radu Gabriel, o adaptare după Tudor Popescu, „Olteni, dar mulți”, era nebunie, un amestec între un activism de partid și un vânzător la aprozar, și „dacă nu ești atent, te trezești în burta balenei”. Am dat definiția cincinalului, „o batjocură totală”, și în acel moment, secretara de partid a coborât de la juriu. Noi alternam momentele de umor cu cele de folk. Cânta un băiat. Au zis: „Ori încheiați, ori continuați numai cu muzică folk. Fără moment de umor, ori încheiați aici.” Chiar trebuia să intre un prieten de-al meu cu un text și mai rău, despre Columb, care îi duce pe marinari către America, și tot le promite că sosește în America, era clar aluziv către conducere, și în momentul respectiv m-am dus la microfon și am spus: „Onoratul juriu mi-a transmis că ori întrerupem spectacolul, ori continuăm cu muzică folk, noi preferăm să ne întrerupem aici.” În acel moment am întrerupt spectacolul, am plecat de pe scenă, a fost o răpăială în sală. Ne-am dus într-o cameră din spatele scenei. Au venit repede de pe acasă mai mulți activiști. Am fost invitați în camera 6 din Casa de Cultură Grigore Preoteasa. Am fost prelucrați până la 4 dimineața că ne batem joc de realitățile comuniste, dar, dacă se întâmpla ceva mai rău, picau mai mulți pentru că nu ne ceruseră dosarul de texte înainte. De ce? Pentru că aveau încredere. La acel moment avea toată lumea încredere în noi. Un an de zile a fost interdicția în București. Era o realitate. Și ajung la ce m-ați întrebat dvs. Facem spectacolul 500 în Aula Facultății de Drept. Duc dosarul la aprobat. Nu îi dau numele. Era secretar de partid la Drept un domn care a fost foarte cunoscut după Revoluție, că nu mai contează, că nu e o emisiune cu răfuieli. Era dosarul ultra cuminte. Știam ce vreau să spun, dar i l-am dus ultra cuminte. Nu a mai contat. Știa antecedentele. Dar eu apucasem să îl invit pe Eugen Dumitru la TVR să filmeze tot spectacolul. Foarte important acest lucru, nu a mai fost un canal de televiziune de la vizita lui De Gaulle în Aula Facultății de Drept. Făcusem afișajul, aveam niște invitați incredibili, toți au venit. Valentin Silvestru, Gopo, marele regizor la Cannes, George Mihăiță, Dumitru Solomon, Tudor Popescu, dramaturgi mari. Erau invitați la acel spectacol.

Spectacolul 500 al grupului VOUĂ, posibil printr-o minciună, pentru ridicarea cenzurii: „Doamnă, mi-a murit mama!” „Mizam pe faptul că era în vârstă”

A.F.: Și cu trei – patru zile am fost anunțați că spectacolul se contramandează din cauza acestui domn, care a zis: „Nu!” știind că făcusem niște lucruri. Nu am avut altă șansă. Eram puțin nebărbierit. Cu un palton pe mine. M-am dus la secretariatul de partid al centrului universitar, undeva pe Vasile Conta, am întrebat de o doamnă, era într-o ședință, m-a lăsat portarul să intru, am așteptat să se termine ședința, și m-am dus la dânsa. „Doamnă, avem spectacol...” A zis: „Domnule, știți ce ați făcut atunci, nu mai... dacă nu vă las, nu vă las!” Și atunci, fiind puțin nebărbierit, i-am spus: „Știți, ar fi a doua lovitură în această lună.” „Ce s-a întâmplat, dragă?” „Știți, mi-a murit mama și...” mizam pe faptul că era în vârstă. Și zice: „Îmi pare extrem de rău. Hai, aveți și voi grijă ce spuneți acolo” și ne-a lăsat. Mama, Dumnezeu să o ierte, a murit acum un an și jumătate, atunci nu se întâmplase acest lucru din fericire; am plecat fericit. Și am ținut spectacolul 500! Vă spun, a fost un spectacol, îl am înregistrat, vom deschide și noi un canal de YouTube. Vă spun, am căutat mult timp aceste casete, le-am găsit acum. Spectacolul este înregistrat profesionist. A fost o scenetă de o jumătate de oră în care era cultul personalității lui Ceaușescu demontat de un simplu țărănuș, până când a ajuns, s-a urcat pe oameni... era făcută statuia pe scenă, cu tablou, pe urmă, cu urechea, cu tot, tot, tot, și ca să ne salvăm, veneau doi infirmieri și spuneau: „joaca s-a terminat!” Totul era într-un spital de nebuni. Valentin Silvestru, marele critic, a spus că el n-a mai trăit aceste sentimente. Stările din sală, o mie și ceva de oameni – am înregistrat, deci cu martori video – au fost incredibile! Tot ce s-a întâmplat acolo, mai ales că spui: „Începem spectacolul cu Tânăr și liber!” Acesta era imnul nostru din anii 80! Să cânți: „Nu-mi trebuie vorbe, lozinci, șabloane/ Nu-mi umpleţi fereastra cu grele obloane./ Mă doare minciuna, mai rău ca o rană”, să începi spectacolul așa...

Nu dizidenți, ci inconștienți

I.V.: Spuneți undeva: „Nu am fost dizidenți, am fost inconștienți!”

A.F.: Da, da, da, da! Păi dizident a fost Paul Goma! În anii ’80, doamna Doina Cornea! Deși, Călin Hentea într-o istorie a mișcării culturale, el fiind un reputat istoric, ne acordă o pagină și ceva în care subliniază acest lucru. Nu! Nu, nu. A fost o formă inconștientă. În martie ’89, și ajung, nu am uitat ce m-ați întrebat, repet spectacolul și mai rău, dar în sala în care ne-am înființat. Vin, din nou, mari personalități, și aceasta este o mare chestie. Dacă au venit în noiembrie, au revenit în martie, într-o sală mică, 300 de oameni, claie peste grămadă, dar au venit din nou să ne vadă. Acolo, cel mai tare moment a fost cu Radu Gabriel, tot așa, o adaptare după Tudor Popescu. Interviu cu un șoim al patriei. El costumat în șoimul patriei, eu îl intervievam, și el spunea, vorbea de realizările socialiste. Era o nebunie să faci chestia asta în condițiile în care în noiembrie, Ceaușescu, la ultimul congres, a urcat pe pupitru un copil îmbrăcat în șoimul patriei! Acestea, le am, imaginile. Vă anunț că va exista o istorie adevărată a Grupului VOUĂ, că poate lumea crede că am trăit legende, și datorită acestui lucru, este un aspect extraordinar, în mai ’89 se schimbase conducerea studenților comuniști din Politehnică, și domnii de acolo au vrut o discuție. M-au căutat de la Buzău, am venit, am avut o discuție, ne-au trimis direct la finala de umor pe țară, am venit cu premii importante de acolo, cu „Inspecție la filarmonică”, un alt text, rău, de tot, după Viorel Cacoveanu, dar îl înrăisem noi, și am venit cu premii. Și dânșii au zis așa: nu știu cum s-a întâmplat și am scris acest lucru, între blocuri au pus scaune, cât cuprinde, luate din cantine, au adus o sonorizare extraordinară, și am fost invitați să le ținem un spectacol la sfârșit de luna mai. 10000, sunt pozele care certifică acest lucru.

„Când ascultai Grupul VOUĂ, dădeai radioul mai încet, să nu te audă vecinii, ca la Europa liberă.” Cum s-au îmbogățit unii din vânzarea casetelor cu spectacolele VOUĂ?

I.V.: Și aceasta s-a întâmplat în 1989!

A.F.: ’89, uitați cota de popularitate a Grupului VOUĂ, într-o sâmbătă seara, când mulți se puteau plimba pe malurile Dâmboviței, au preferat să stea pe blocuri, în fața noastră, pe toate aleile, și ce se aștepta de la noi? Uitați poza edificatoare. Cred că se aștepta de la noi un alt spectacol. Rău. Când am văzut lumea aia, am avut așa, o chestie, pentru că noi, de multe ori, având un repertoriu foarte vast... Fac o paranteză. La Brăila, în Teatrul Maria Filotti, pentru că ne-a adus Constantin Codrescu, care era Director, ne-a văzut la Slănic Moldova, un om mare, am ținut 125 de spectacole, și dacă făceam în fiecare lună, câte două sâmbăta, două duminica, de multe ori și matineu, trebuia să schimbi repertoriul. În momentul acela noi nu am mai făcut un spectacol rău. Am scos Tânăr și liber, am făcut un spectacol de trei ore, cu texte și melodii. Era spațiul prea mare, și atunci, am lăsat-o. Am fost prudenți pentru că m-a speriat faptul... și ultima chestie, ca să încheiem, înainte de ’89. Într-o încăpere mică sau într-o sală aveai impresia că lucrurile rămân acolo. În spațiul acela, în hăul acela, am zis: „Doamne, nu știu”. Mă duc acum vreo patru-cinci ani, să văd un turneu final al Campionatului Național de Box la Circ. Meseria. Mă așez singur și vine un domn. Se așază lângă mine și zice: „Domnule Fetecău?” Dă mâna. Zice: „Știți câți bani am câștigat pe seama dvs.?” Zic: „Am îmbătrânit, m-oi fi sclerozat, dar nu îmi aduc aminte.” „Nu îmi dau seama la ce vă referiți.” „Să vă explic.” I-am  luat numărul de telefon, să mă ajute, când o să fac această istorie – sper, nu am mai vorbit cu dânsul de atunci – „Eram student la Petroșani”. Acest lucru este important, eu m-am mai pregătit și cu alte chestii dar nu mai contează. Dar aceste vorbe ale omului, zice: Auzisem, la multe spectacole de ale noastre, studenții întreprinzători de atunci – unii vindeau bere, alți se specializaseră, veneau cu casetofoane mari, băgate în genți, veneau în primele rânduri, erau casetofoane destul de performante, și dacă le puneai lângă boxă, îți trăgea tot spectacolul, făceau o matriță a spectacolului, și apoi le multiplicau și vindeau casete cu noi. El era student la Petroșani, afla când apărea un spectacol nou, mi-a povestit. Venea și cumpăra matrița, o cumpăra pe bani serioși, știind că scoate bani apoi multiplicând-o, vânzând la Petroșani, și ce m-a distrat incredibil, a fost următorul lucru. Zice: „Luam matrița, mai aveam doi colegi de cameră, o puneam în casetofon, ca să ascultăm noul spectacol. La un moment dat, începeam ca la Europa liberă, să dăm mai încet, ca să nu audă vecinii cu ce am venit!” Am început să râd de dânsul: „Ce tari sunteți, VOUĂ vă era frică să ascultați spectacole, și noi le făceam!”

În comunism aveam cenzură, astăzi trăim autocenzură

I.V.: A fost mai ușor să faceți umor în comunism sau în libertate?

A.F.: Ce întrebare, da, incredibilă! Mă întrebați acum. Atunci exista cenzură, pe care am păcălit-o, dar nu numai noi. Încă o dată, repet, pentru toată lumea, nu numai noi am fost inconștienți. Au fost multe grupuri de umor. Multe arhicunoscute. Multe Brigăzi. Driblam cenzura. Oamenii mai închideau ochii. Acum, din păcate, am ajuns din anumite situații, pentru că spectacole am avut, în ultima perioadă, foarte multe, la o autocenzură care cred că este mai periculoasă decât cenzura de atunci. O autocenzură, pentru că, o să mă întrebați cum te autocenzurezi pe scenă? Când lucrezi cu anumite entități nu știi pe cine superi. Atunci știam că supăram doar pe cineva. Era de partea cealaltă a baricadei sistemul centralizat. X cu o orientare, Y cu o orientare, și atunci, tu dacă vii... noi eram, la ora aceasta, cu un spectacol de o oră și jumătate. Avem trei variante, pentru că mixăm muzica cu scenetele noastre, în care folosim formule teatrale, la care se poate râde nonstop, în care glumim pe seama tuturor, la care părinții pot veni cu copiii, fără nicio problemă, pentru că sunt îngrozit de mitocănia și vulgaritatea care s-a pus pe o anumită zonă a umorului nostru.

Grupul VOUĂ vs. Divertis. O concurență acceptată?

I.V.: S-a considerat vreodată Grupul VOUĂ într-o concurență cu grupul Divertis, de pildă? Pentru că și ei fac și au făcut satiră politică, încă de la înființare.

A.F.: Cu ei, direct nu am concurat niciodată, nici măcar la un festival studențesc. Normal, ei s-au înființat la Iași, din câte știu, sper să nu greșesc, cu trei luni înaintea noastră.

I.V.: Ați mers cumva în paralel.

A.F.: Da, ne-am întâlnit la Serbările Teiului. Ori intram noi înainte, ori ei după. Aveam un alt gen de umor. Am fost adepții scenetelor teatrale care iată, rezistă, ei au avut un alt gen de umor. O anumită concurență a existat, dar de prestigiu, de popularitate, deși ei la București veneau mai rar, iar noi la Iași în perioada aceea nu ne-am dus. Așa cum v-am spus, în afara lor a apărut și Vacanța Mare, la Slănic Moldova i-am văzut în ’86-’87, în formula lor de aur, cu Dan Sava, și au venit cu o prospețime extraordinară, a mai fost grupul Arh, cu Ghighi Bejan, al Arhitecturii, grupul Falanster, al lui Dan Goanță, Dumnezeu să îl ierte, un mare, mare scriitor, au fost mai multe trupe. Fiecare a mers pe cărarea lui. Dar repet, ei au avut parte numai de spectacole de umor, în timp ce noi am avut și o parte de folk extraordinară. La noi a cântat Raul Cârstea, dispărut anul acesta, din păcate, care s-a dus în Flacăra, Eugen Baboi, venit din Flacăra, de la Poiesis, a fost la noi. Și ceilalți băieți, Dedi Tudoroiu, Marian Cotârță, Puiu Crețu și Sorin Bălășoiu, Grupul Adagio. Au fost mulți. Am îmbinat aceste momente. Muzica ne-a ajutat foarte mult, și în Turneul din Basarabia, în februarie, 1990, un turneu absolut incredibil, cu anumite manifestări deosebite.

„Victoria, 50 de salamuri într-unul singur”. „Treceau haiducii mâncând ciocolată”. „Șopârlele” VOUĂ

I.V.: Spuneți-mi o șopârlă, două, din acei ani, de care vă amintiți, și care a avut ecou în rândul publicului.

A.F.: Da, șopârlele, v-am spus, erau în primul rând scenetele a la longue. Ne băteam joc de un anumit fenomen. Cum a fost în spectacolul 500. Colegii mei, Radu Gabriel, era inspector, venise să vadă cum e mișcarea culturală într-o Casă din asta, de Cultură, iertați-mi repetiția, și acolo ne băteam joc, când formațiile erau compuse din doi lucrători din această casă. „Pe această autostradă foarte lată, treceau haiducii mâncând ciocolată” – cânta o melodie folk. Stai, domnule, exista ciocolată pe vremea lor? Poate mai exista. În condițiile în care în ’88, când am făcut noi spectacolul, nu mai exista pic de ciocolată pe piață. Apoi, v-am spus, să faci scenetă cu șoimii patriei, în care nu mai era o șopârlă – m-am uitat chiar acum câteva zile la această casetă – în care tu vorbești la vârsta de 5-6 ani, cum erau șoimii patriei, despre marile realizări socialiste. Aceasta nu mai era șopârlă, era o șopârlă pe față. Apoi „Victoria – 50 de salamuri într-unul singur”, era dintr-un montaj literar artistic, să faci chestia asta, în condițiile în care nu  se găsea... au fost multe. Ajunsesem la cota aceasta de popularitate pentru că tot spectacolul transmitea ceva. Șopârle – v-am spus, versuri din „Tânăr și liber”, Ovidiu Mihăilescu cântă și în actuala formulă, e din aceasta. Apoi, stăteam și mă gândeam în tramvai, cântă Ovidiu, într-o piesă de-a lui pe care o făcea, cât a crescut nivelul de trai? După colț așteaptă o mașină albastră, care veghează la liniștea noastră. Tot spectacolul era îmbinat cu momente de genul acesta.

Umorul după Revoluție s-a degradat. Publicul studențimii obișnuia să fie peste publicul de Operă

I.V.: După Revoluție, a dispărut apetitul pentru umor al românilor sau realitatea cum este ea, i-a îndepărtat pe oameni de tipul acesta de spectacol?

A.F.: Lucrurile s-au degradat în timp, din păcate, după părerea mea.

I.V.: Credeți că românii au mai mult umor ca alte națiuni?

A.F.: Cred că simțul umorului ne-a făcut să trecem peste anumite momente foarte grele, dovadă și bășcălia de acum, de pe diferite rețele de socializare, față de multe evenimente actuale. Lucrurile s-au degradat în timp, odată cu degradarea școlilor. Noi aveam publicul nostru, mai ales studențesc, dar nu numai studențesc. V-am spus, 125 de spectacole cu sălile pline. Nivelul de cultură al oamenilor era mare. Iar la studenți, fiind Facultatea de Drept lângă Operă, de multe ori spuneam că nivelul studențimii din România era peste publicul de la Operă. Vânau șopârle, erau foarte inteligenți. Acum, degradarea școlii, mai mult sau mai puțin voită – și ăsta e un subiect – a dus ușor, ușor, la această degradare și a umorului. Faptul că lucrurile au devenit tot mai facile, să ne îndreptăm către ele că nu le înțeleg... nu, este o falsă problemă.

Adrian Fetecău: „În comunism, nu găseai nimic, dar erau bani. Acum, se găsesc de toate, dar nu prea mai sunt bani”

I.V.: Erau personaje, epoca în care Bulă era premier, era această putere alternativă a umorului românesc, o formă de rezistență la o realitate oribilă din anii ’80. Care e cel mai bun banc pe care l-ați auzit?

A.F.: Cel mai bun banc? Am telefonul lăsat aici, pe silent. L-am aflat, l-am primit acum vreo două-trei zile, și sunt trei replici. Cred că a circulat și atunci, dar este extraordinar. L-am trimis unui prieten, cred că este poanta anului, în ceea ce mă privește pe mine. Zice: „Alo, Moș Crăciun?” „Nu.” „Am înțeles, OK!” Ce să vă spun, cam așa era atunci cu Moș Crăciun, cu Moș Gerilă, un „nu” pe față. Mi s-a părut atât de bun, și mai ales în condițiile actuale, în care încep să semene, din păcate, cu ce trăiam atunci. Frica asta, cu energia, cu prețurile la alimente, se găsesc, dar nu prea mai sunt bani. Atunci nu se găseau și existau bani. Deci ce să zic...

Adrian Fetecău, recitând o poezie a lui Lucian Avramescu, autorul său preferat: „Femeia e singurul lucru care contează”

I.V.: Schimbăm registrul. Care sunt cele mai frumoase versuri din limba română, aparținând unui poet român, pe care le-ați rostit vreodată pe o scenă?

A.F.: Ei, sunt multe, v-aș putea recita din multe, multele poezii pe care le făceam atunci. M-ați pus în încurcătură pentru că mă întrebați de un poet român. Un poet român pe care l-am recitat frecvent a fost prietenul Lucian Avramescu, cel pe care l-am cunoscut după ’90, și recitam melodii de dragoste.

„Singurul lucru care contează e femeia, și afirm asta știind că destui pot strâmba din nas.

Pielea ei știe toate fericirile în limbi universale, lipit de ea ca de țărână înțeleg constelațiile, iadul și raiul, bucuria și nefericirea.

Femeia este singurul lucru care contează.

Cu trupul ei în brațe poți traversa un ocean chiar dacă nu știi să înoți decât în apele ochilor ei.

Fără femeie, limuzina noastră este o căruță hodorogită.

Contul la bancă  scade, chiar dacă este în creștere, în vinul scump mișcă mormolocii, prietenii sunt plini de pojarul trădării.

O ai, îți cântă privighetoarea în coșul pieptului.

Te îmbraci în hainele pușcăriei fericit cum ai plecat la nuntă, faci monetarul stelelor pe cer ca un abac universal.

Te calcă trenul, și-o șoaptă dacă ți-a rămas întreagă, parcurgi literele numelui ei,

Când de aproape te pândește o morgă de lux, femeia pentru a nu vă plictisi, cu toată argintăria surâsului său, cu goliciunea ei care umple universul, este singurul lucru care contează, domnilor!”

E un omagiu adus femeii, dar și domnilor, de Lucian Avramescu, pentru că hai să fim noi cinstiți și să spunem că fără o femeie dorită lângă noi am realiza mai puțin. A fost una dintre poeziile pe care le-am recitat frecvent. Am mai recitat mult și din alți poeți. Iar din lirica universală, o traducere incredibilă – m-ați luat pe nepregătite, dar hai să încerc: Dacă, Kipling... dar atenție, este într-o traducere mult mai accesibilă, am recitat-o aproape în fiecare final de spectacol. Ceva de genul:

„Dacă poți să ai încredere în puterile tale, când toți se îndoiesc de tine,

Dacă poți să visezi, dar să nu îți faci din vise stăpân,

(o scurtez;)

Dacă poți să te adresezi mulțimilor, fără să îți pierzi bunul simț,

Dacă nici dușmanii și nici prietenii iubitori nu te pot răni,

Dacă poți să faci o grămadă din lucrurile tale și să riști pe o singură tură de ruletă și pierzând, să pornești din nou la drum, de la începuturile tale, și totuși, să nu sufli o vorbă despre pierderea ta,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător

Cu valoarea celor 60 de secunde parcurse

Al tău e pământul cu tot ce e în el, ba mai mult, vei fi om, prietene!”

Așa că iată!

Adrian  Fetecău: „Tenisul e un sport inventat de diavol”

I.V.: Pe final vreau să vă duc puțin spre meseria de gazetar sportiv. Pentru că ați adus în casele celor care au ascultat de-a lungul timpului Radio România Actualități. Dacă mă gândesc numai la succesele lui Francisc Vaștag sau Mihai Leu, ați comentat foarte mult box. Dar ați scris o carte despre tenis, plecând de la experiența fiicei dvs., care este, după cum spuneți, numărul 1 în ierarhia dvs. sentimentală. O carte, Tenis. Sportul inventat de diavol. Chiar așa, inventat de diavol e tenisul?

A.F.: Mulțumesc mult că ați venit cu această carte, care a ajuns la ediția a doua. Înseamnă că lumea mi-a dat dreptate, mai ales lumea tenisului. E scrisă pentru părinți...

I.V.: Scrisă în 2017, trebuie să spunem.

A.F.: Da, și e ediția a doua, în 2018, apărută la Editura Corint. Am scris despre tenisul mic, despre aventurile mele incredibile cu fetița mea, accidentată în aceste momente, sper să revină; a ajuns la un moment dat 195 mondial, am vrut să scriu atunci când se lasă de tenis, dar cineva m-a impulsionat și mi-a zis: „Domnule, hai să nu pară că scrie un frustrat, și atunci am scris ca să vadă lumea cât este de greu de la 5 la 20 și ceva de ani, acest drum, la tenisul mic. Toată lumea vorbește de milioanele lui Djokovic, Federer, despre care aud de la televizor. Nu, până ajungi acolo este un drum lung, pavat numai și numai cu muncă, cu trudă, cu accidentări. Este inventat de diavol – cei care trăiesc în fenomen, părinți, antrenori, știu că acest sport îți mușcă din suflet, din minte. La un moment dat, foarte mulți termină epuizați acest drum. Am vrut să subliniez acest lucru prin anumite exemple, și pe seama mea, și prin alte referiri, și la societate, pentru că tenisul nu poate fi desprins de o societate în derivă. Atunci tu gâfâi din punct de vedere material.

Cât costă tenisul într-o carieră de performanță? 250000$ anual pentru un număr de turnee, necesari unui sportiv de 17 ani

I.V.: Spuneți undeva că marii tenismeni nu datorează nimic statului, ci părinților lor. Vă referiți la dimensiunea financiară când spuneți asta sau nu numai?

A.F.: În primul rând la dimensiunea financiară, dar nu numai. Aici trebuie să fiu conștient. Poate mai puțin statul, care alocă sportului foarte puțin, și atunci nu prea ai de unde să ceri, federației sau oricui altcuiva, bani, pentru că nu prea au existat, dar e vorba de latura sponsorilor. Care la noi e foarte puțin dezvoltată. Dacă Bianca Andreescu a ajuns la US Open să câștige – dau un exemplu absolut în carte, clar spus de mama ei, cu cifre și cu tot, atunci una e să investești la 17-18 ani 250000$ anual ca să asiguri un număr de turnee, și o echipă în jurul ei, pentru că tenisul, de la o anumită vârstă, înseamnă echipa din jurul acelui sportiv, antrenor, preparator fizic, fizioterapeut, maseur, una e să investești și să ai banii aceștia, cum a avut Federația Canadiană și una e la noi. Chiar și la noi, au reușit cu un anumit succes, anumite fete, chiar și băieți, la un moment dat, sprijiniți din lumea afacerilor.

Adrian Fetecău: „Nu vă dați copiii la tenis!” 1 la 100 de jucători rămân în circuitul profesionist

I.V.: Ați însoțit-o pe fiica dvs. în multe turnee, în țară și în străinătate. E un jurnal începând cu anul 2017. E o întrebare la care poate nu vreți să răspundeți. Cât ați investit în cariera fiicei dvs.?

A.F.: Nu, pot să vă spun.

I.V.: E un capitol în care recomandați părinților explicit să nu își dea copiii la tenis. Chiar la începutul cărții. E un sport foarte dur și descrieți undeva cum din cauza durerilor, o încheiați la șireturi pe fiica dvs. care nu se poate apleca.

A.F.: Da. Acolo așa se numește primul capitol, dar am pus ghilimelele de rigoare. M-a sunat un prieten de la Gazeta Sporturilor, Marian Ursescu, și chiar așa i-am spus, că era un scandal, cu o fetiță bătută de tată, și a vrut să îmi ceară o părere, și i-am spus: „Marian, nu pot să spun, să mă exprim, pentru că cunosc familia respectivă și mai ales tatăl, care în sfârșit, a avut un acces de violență în Israel, la un turneu de acolo, nu pot să îmi dau cu părerea, dar dacă ar fi să scrii ceva și să îmi dau o părere, nu vă dați copiii la tenis.” Și așa a rămas. Am mai râs de multe ori cu el când ne-am mai întâlnit. Haideți să vă spun. După 15-16 ani, îi avertizez pe toți părinții, dacă rămâne copilul în fenomen, pentru că la 10-12-14 ani erau vreo 300 de fete născute în 1996, în clasamentul național, acum mai fac tenis de performanță 3, s-au pierdut pe drum 3 din 300.

I.V.: Deci 1 la 100 rămâne în circuitul profesionist.

A.F.: Majoritatea din cauza problemelor financiare. Apoi, apar problemele mentale, pentru că dacă bagi foarte mult într-un copil la 14-15-16 ani, există riscul, cum a fost lidera sau liderul de generație al fiicei mele, la 18 ani nu a mai vrut, era ca o mâncare care nu-i plăcea.

„Wow, ce e asta?” 60-7000$ pe an, la începutul anilor 2000, pentru un copil intrat în WTA

I.V.: A fost prea devreme.

A.F.: Mai sunt și accidentările, pentru că foarte mulți părinți își doresc, gata, la 15, 16 ani, să poți să îi bați pe toți, să ai toate capacitățile dezvoltate. Revenind la latura financiară, trebuie să vă avertizez că dacă după 15-16 ani nu sunt capabili de a forma această echipă care înseamnă multe, zeci de mii de dolari pe an, eu nu vorbesc de sumele pe care – am vorbit de Bianca Andreescu, din Canada – dar la nivelul României, te duci la câteva zeci de mii bune, turnee! – pentru că trebuie să faci clasament și la juniori și la senioare, în toate colțurile lumii, din Australia în Chile, cum am făcut noi, Kazahstan, mai știu eu unde...

I.V.: Zeci de mii de euro pe an.

A.F.: Da, prima cifră pe care nu am crezut-o, am auzit-o la un antrenor când prezentam turneul de băieți aici, la Arenele Progresul, că unei fete, care intră în WTA, de la noi, îi trebuia un buget de 60-70000 de $ pe an, la începutul anilor 2000. Atunci eu abia îmi dădusem fetița la tenis, și când am auzit aceste cifre am zis „Wow! Ce e asta?” și în timp m-am convins că așa este.

Adrian Fetecău, despre refuzul de a vorbi despre Simona Halep

I.V.: Ați vorbit în carte și despre dopaj, în sport și în tenis, nu pot să nu vă întreb de situația Simonei Halep. Ce credeți? Este vinovată Simona Halep?

A.F.: Eu nu pot decât să... nu, nu mai am nevoie acum, ajunge la ediția a doua, e epuizată cartea, ca să îi fac reclamă. Deci nu acesta e rostul acestei discuții. Am un capitol argumentat, și nu numai un capitol, mai multe referiri în carte, mi-am dat cu părerea, deci public, într-o carte, care rămâne, despre acest fenomen, din tenis, și nu numai din tenis. Am mai scris și în cartea Rio 2016. Gânduri răzlețe, un capitol consistent, cu argumente, cu probe, cu tot, despre acest fenomen. Acesta este răspunsul meu, deci răspunsul este public, în această carte.

I.V.: Vorbiți în carte nu numai despre tenis, Jan Ullrich, Lance Armstrong, de pildă, mari cicliști care au avut de suferit.

A.F.: Dvs. ați spus adineauri, dacă putem să comentăm. În acest moment, nu pot să comentez.

I.V.: Pentru că e prea apropiat momentul.

A.F.: Da, și pentru că... uf! Eu am trecut prin multe în 30 de ani de experiență de gazetărie sportivă. Multe deziluzii – l-ați amintit pe Francisc Vaștag, care a ratat trei Olimpiade, el fiind cel mai mare boxeur, pe care l-a avut vreodată România. Eram la Atlanta când a avut a treia ediția a JO și practic nu mi-au mai trebuit acele jocuri. Și hai să trecem mai departe.

Declarația VOUĂ: „Am rămas tineri la suflet. Să zicem că și liberi...”

I.V.: Am înțeles. Îl citați pe Henry Miller, pe finalul cărții...

A.F.: Ei, da, da, da.

I.V.: Cu „Un diavol în paradis”. Și spuneți „Un om este liber dacă alege să fie liber.” Ați fost liber în viața pe care ați avut-o până acum?

A.F.: Citindu-l pe Henry Miller, pe care l-am descoperit la peste 40 de ani, și până la el am avut impresia că nu am citit nimic, și poate niște cărți mai citisem și eu, deci până la Henry Miller nu am avut o asemenea experiență. Am fost șocat de limbaj. Pe urmă am început să mă obișnuiesc, dar el are nu numai cărți cu limbaj licențios, Sexus, Nexus, Plexus. Când am citit cărțile lui, m-am simțit liber, dar nu numai când am citit. El a fost un om liber. Și-a luat soarta în propriile mâini, nu a depins de nimeni, a preferat să trăiască și să scrie liber. cred că e a doua sau a treia întrebare dificilă pe care mi-ați adresat-o, „dacă am fost liber”. Am cântat Tânăr și liber, alături de colegii mei, în anii ’80, și haideți să vă răspund. Acum, spectacolele noastre, puteți vedea pe pagina de Facebook, Compania Teatrală VOUĂ, deci repet, Compania Teatrală VOUĂ, să vedeți că nu mă laud degeaba, am avut multe spectacole și anul acesta. Inclusiv câteva mii de oameni, apropo că vorbeam de ’89, la Festivalul Berii de la Arad, să ai tiribombe, din alea, pe margine, lumea venită la bere, câteva mii de oameni pe care am reușit să îi strângem; după noi urmau DJ Project și Rednex, din Suedia, deci era un festival de muzică și noi, cu umorul, am reușit să îi atragem și să îi captăm două ore și jumătate, ei bine, aceste spectacole, le deschidem cu această melodie pe care tot am evocat-o, Tânăr și liber. Noi avem o vârstă, cu toții. Ce vreau să vă spun, formula mea de prezentare a acestui cântec, invariabil, îi avertizez pe oameni și îi prindem, cu această piesă șlegăroasă, Tânăr și liber, Ovidiu Mihăilescu, o găsiți pe Youtube, spune așa: „Această melodie o cântam și în spectacolele anilor 80, când eram tineri și mai puțini liberi, o cântăm și acum, când am mai rămas tineri la suflet, și hai să spunem că suntem liberi”.

Adrian Fetecău, „Năuc, nebun, naiv, în izolare”. Despre „Cacealmaua libertății”

I.V.: Și o ultimă întrebare care are cumva legătură cu aceasta: cartea dvs. apare în 2017, în 2017 apare și un film, despre confruntarea secolului, cum s-a spus, dintre Bjorn Borg și John McEnroe. Îl citați undeva pe Bjorn Borg, care a fost căsătorit, o vreme, cu Maria Simionescu. Spune Borg, după ce s-a retras din tenis: „Lucrul cel mai important, din tenis, din sport, e pacea interioară, pacea cu tine însuți”. Cum dobândești, ca sportiv și ca om liber, care alege ca să fie liber, pacea interioară, să fii mulțumit tu, cu propria biografie și propriile alegeri?

A.F.: Vorbiți de lumea tenisului sau în general?

I.V.: De sport în general.

A.F.: Bjorn Borg este după părerea mea, cel mai mare jucător din istoria tenisului, or să mă contrazică mulți. Dar atenție, Bjorn Borg e cel care a transformat total tenisul, aducându-l din epoca bunicii – se juca romantic – în epoca încrâncenată de acum. El a venit cu acest joc de pe fundul terenului, a apărut John McEnroe și apoi meciurile lor, au scris istorie, și apoi a început această nebunie pe care o vedem și acum. Dacă nu era Borg triumfând regulat pe zgura de la Roland Garros și arătând că e mare jucător – se ducea imediat pe iarba de la Wimbledon, 11 titluri de Grand Șlem. Ca să vă răspund, tenisul, în anii ’80, cred că și noi aveam nevoie de încredere, dar nu se vorbea atât de mult de acest factor. Acum se vorbește numai și numai: „ai încredere!” Nu se vorbea de acești oameni în care eu, la început, acum zece ani, nu credeam. Acești psihologi sportivi. Nu se vorbea. În anii ’80 era de neconceput așa ceva în epoca comunistă. Acum au apărut acești oameni care încearcă să te întărească aici. Și mai mult, ca să nu deviez. În tenis, în sport, încrederea, cum spuneți dvs., se leagă de această libertate interioară, dar această libertate interioară o capeți extraordinar de greu, pentru că toate îndoielile... în tenis se trece, de la o secundă la alta, de la agonie la extaz. Fetița mea, vă dau un exemplu, a avut minge de meci în calificare la Australian Open, în primul tur de calificări cu Martina Trevisan, care apoi a făcut semifinala la Roland Garros. Deci a avut minge de meci. Este incredibil. Soția a avut puterea să se uite la televizor, eu am treierat prin apartament, nu am avut puterea să văd acea minge, și nu a jucat-o rău și a pierdut-o. De la acea secundă, putea să se ducă lejer pe tabloul principal, și apoi să facă pași către prima sută WTA, acea secundă a prăbușit-o fantastic. Cred că ea câștiga o libertate și o încredere, apropo de această îngemănare, extraordinară, dacă se întâmpla ca dreapta ei să nu fie scoasă cu rama de Martina Trevisan  și să îi cadă mingea lângă fileu, căpăta acea libertate pe care poate o avea și acum, nu știu dacă mai apăra și accidentarea. Nu știu ce să zic, pentru că am trecut anul acesta prin niște clipe criminale, operație, 3 săptămâni în cârje. Și acum facem recuperare, încă nu am revenit. Și acea clipă pe care am încercat să o îndepărtez regulat din somnul, din clipele acelea când vrei să adormi și ți-o aduci aminte, poate că o transforma foarte mult. Deci e atât de subțire pasul către neîncredere, către pierderea acestei libertăți interioare, pentru că toate cred că se îngemănează, față de anii ’80, când nu știu, poate că tinerețea e altceva. Când nu existau poate aceste dileme extraordinare. Iar fetița mea cu domnul Cristi Fota face ședințe regulate. Am întrebat-o: „Ce îți trebuie?” E psihologul de la CSM București. „Dacă tu cu mama ta ai o relație atât de strânsă? Ce îți trebuie această consiliere psihologică?” Nu, este altceva, au apărut oamenii care încearcă să te ajute, dar libertatea... că m-ați întrebat și din Henry Miller, e o noțiune pe care mi-am dorit-o. Ascultându-l pe Neculai Constantin Munteanu, noi trebuia! Acest om, în anii ’80, la Europa liberă, ne-a ținut Flacăra! A ținut o Flacără aprinsă, o speranță în noi. Trebuia să aibă statuie în fiecare oraș al țării. A venit din Germania, l-am denigrat, l-am înnebunit de viață, s-a întors în Germania, și așa suntem noi, românii. Vreau să vă spun că această libertate... e greu, mi-e greu... M-am apucat, am fost nebuni – și cu asta, când vreți, închidem – nebunia, tot ce am făcut, în viața asta, cel mai greu lucru și care îmi este cel mai drag e scrisul. Scrisul este incredibil. Mă și eliberează. În toate cărțile, dacă ați citit, dacă ați văzut, am accentele mele de exprimare liberă. Le scriu, rămân la adresa societății, la adresa anumitor persoane. M-am apucat acum vreo zece ani, între timp mi-au mai apărut vreo trei cărți, mai lansez una pe 19 noiembrie, Năuc, nervos, naiv, în izolare. Este un jurnal al primelor două săptămâni în izolare, când ne-au izolat, am ținut un jurnal. A ieșit o carte. Gânduri, tot ce vedeam la televizor. O lansez pe 19 noiembrie, într-o sâmbătă, la Librăria Eminescu, dar, am mai făcut și eu paranteze... Acum să vă spun, acum vreo zece ani, și acum vă dau răspunsul, m-am apucat de o carte, cred că am scris vreo două treimi, vreau să arăt cum am ajuns la Cacealmaua libertății. Așa se va numi cartea. Nu știu când o voi încheia pentru că am luat niște repere care sper că în treizeci și ceva de ani, toate domeniile – eu spun cu multă bună știință anumite lucruri, cum am spus și în educație, cu argumente, au fost deteriorate, și libertatea pe care noi ne-am dorit-o extraordinar, inconștient, cum spuneați dvs., cu o anumită doză de inconștiență mare, și apropo de Neculai Constantin Munteanu, apropos de Europa Liberă, și spuneam: „cum va fi libertatea?”; și în această carte, pe care am numit-o Cacealmaua libertății, încep să spun: „așa e, cum te uiți la soare, și te orbește soarele”, cum credeam că va fi libertatea? Când ascultam și noi din Vest, când mai apărea ceva. Și deziluziile s-au tot acumulat. Nu, libertatea nu este să mă conducă unii care, nu vreau să jignesc pe nimeni, dar care nu prea au tangență cu lucrurile acestea. Libertatea nu înseamnă educația de acum, nu înseamnă multe, multe lucruri, și s-au deteriorat. În carte, apropos, în cărți am fost mult mai direct, mult mai acid. Mulți au spus. Acum, ce să vă spun, am ajuns la această vârstă puțin deziluzionat, nu de noțiunea de libertate, ci de noțiunea de libertate înțeleasă în spirit dâmbovițean, destul de îndoielnic.

Speranța în sportul românesc? „Importăm masiv jucători în toate domeniile în detrimentul jucătorilor noștri”

I.V.: Și ultima întrebare, am fost recent la Helsinki, la Stadionul Olimpic, e un muzeu și am văzut și performanțele sportivilor noștri. Helsinki găzduiește în 1952 Jocurile Olimpice. Am luat patru medalii, este exact cifra de medalii pe care am luat-o la ultima ediție a JO. Deci ne-am întors în anii ’50.

A.F.: Da!

I.V.: Foarte pe scurt. Credeți în viitorul sportului românesc?

A.F.: Până în această vară am fost foarte pesimist. Fetița mea și-a dat masterul la Universitate, a terminat licența la Relații Publice și Științele Comunicării la Universitatea din București, ea face un master în Jurnalism tematic. Așchia nu sare departe de trunchi. A reflectat starea sportului românesc plecând de la ce spuneați dvs., ultimul rezultat, la Tokyo, 2020-2021, am fost prezent la a șaptea ediție la care am fost prezent și ultima mea competiție din carieră. Rezultatele au fost incredibile în contextul în care în a  doua săptămână, și noi, și cei de la TVR, eram în comun acolo. Căutam să mai facem un reportaj la o medalie, timp de o săptămână, la o națiune destul de mare, și noi nu am reușit să mai luăm nicio medalie. Lucrurile sunt grave, grave, pentru că și aici s-au dărâmat multe edificii, vezi numai gimnastica, plecarea cuplului genial Belu-Bitang a însemnat o prăbușire. Până în această vară am crezut că sportul românesc are șanse puține a la longue să își revină. Dar în această vară sportul românesc a avut niște rezultate. De ce am făcut referire la fetița mea?  Nu să o laud, ci pentru că ea a avut interviuri cu câteva personalități importante ale sportului românesc, inclusiv factori de conducere, care și dânșii au exprimat multe îndoieli, și în primul rând, în toate domeniile, e lipsa unor... atenție ce vă spun! Canotajul, care a dat rezultate extraordinare, puțină lume știe că doamna Lipă, inteligentă, a adus un antrenor italian, în urmă cu patru-cinci ani, care a reușit să creeze această emulație pe un material pe care doamna Lipă, având o mare experiență, l-a descoperit, i l-a pus nefinisat și dânsul a creat această flotilă. E o mare penurie de tehnicieni, la nivelul disciplinelor sportive, dar rezultatele din această vară, pe care dacă noi le-am repeta peste doi ani la Paris ar fi extraordinar, dar nu știu, poate e o schimbare de generație și în alte țări și poate până atunci va fi mai greu. Cred că avem puterea să revenim în anumite discipline și în mod sigur la Paris 2024 vom veni pe un loc mai în față. Dar până nu vom investi clar în sport, în baze sportive – spun lucruri pe care le-au spus mulți, până nu vom atrage copiii către curtea școlii, ca să îi depărtăm puțin de telefon, până nu vom face... hai să vă dau exemplu tenisul, accesibil, mai multor copii, pentru că la ora aceasta, ca să îți dai copilul la tenis, te costă terenul, atenție, o oră pe un teren de tenis la ora asta e 50 lei, 500000 de lei vechi, o oră! Ai făcut două, un milion. Plătești antrenorul. Acum se pun baloanele, se dublează suma de terenuri, apoi materialele sportive, și asta la început, dar când apar turneele... Deci până când nu vom reuși, cred că, hai să tragem o concluzie, totul pleacă de la bani, dar și resursa umană e foarte importantă. Trebuie să recreăm într-un anumit fel emulația sportivă din epoca aceea, pe care am tot evocat-o, comunistă. Erau foarte mulți copii...

I.V.: Și mai e ceva, trebuie să trecem nu doar la performanțe individuale sportivi excepționali, și la sporturile de echipă, unde contam, pentru că asta spune multe despre sănătatea și viitorul unei națiuni.

A.F.: Da, dar în momentul când tu îți dorești numai niște rezultate cu orice preț, vezi handbalul, vezi baschetul, vezi chiar voleiul.

I.V.: Fotbalul!

A.F.: Import masiv! Masiv, de jucători, eu am vorbit despre aceste sporturi pentru că la fotbal aduc, dar nu jucători de valoare. În timp ce în sporturile acestea pe care le-am spus se aduc jucători de valoare în detrimentul jucătorilor noștri, atunci ne trezim la Olimpiadă, fie că nu ne calificăm, vezi handbalul feminin, fie că o fată cum este Bianca Bazaliu, starul Campionatului Mondial de Junioare în Macedonia, care de-abia acum, după ani de zile, după ce a lustruit banca de rezervă la CSM București, acum a ajuns să fie o certitudine în handbalul nostru feminin. Deci și aici trebuie păstrat un echilibru. Și aici vrem rezultate, dar importăm foarte mulți străini în detrimentul copiilor noștri, care își caut alte drumuri.

I.V.: Mulțumesc mult pentru această discuție, să sperăm că la Paris, și nu numai, vom avea rezultate mai bune.

A.F.: Și eu vă mulțumesc pentru invitație.

I.V.: Mulțumesc mult, și la mulți ani, VOUĂ!

A.F.: Mulțumesc foarte mult!