Partide mici, partide mari

Sistemul politic românesc pare a avea resurse incredibile de a ne pune în faţa unor situaţii neobişnuite. Dacă după marea fuziune PNL-PDL ipoteza era evoluţia spectrului politic şi implicit electoral spre unul configurat în jurul a două partide mari cu localizare ideologică vizibilă (inclusiv din denumire), „piaţa” nu a apucat să se stabilizeze în acest sens şi ideea de partid mic a revenit în atenţia „factorului” politic.

În ultimii 10-11 ani tema electorală câştigătoare a fost justiţia, în ultimii 3-4 ani o temă cu priză la public a fost recuperarea de după efectele crizei, pentru ca în ultimul an şi jumătate focusul să fie o altfel de politică/ înnoirea clasei politice.

Aşa cum ne-a dovedit perioada foarte recentă, ideea înnoirii clasei politice este însă una foarte alunecoasă. În primul rând că poate să însemne altceva pentru diferite segmente de public. În al doilea rând că o altfel de politică, respectiv o clasă politică nouă sunt două noţiuni care nu au neapărat în comun atâtea câte ar vrea alegătorul nostru. Pe scurt, cerinţa funcţională de înnoire a clasei politice a trecut prin următoarele etape în tânăra şi originala democraţie românească postdecembristă.

Anii 90

Problema anilor 90 era prezenţa tinerilor în politică. Desigur, atunci, întinerirea politicii însemna şi o despărţire de cadrele formate în comunism, şi o şansă pentru o dreaptă, să-i spunem, contemporană.

Anii 2000-2010

Anii 2000 aduc schimbări semnificative de persoane şi generaţii în clasa politică, vizibile inclusiv la nivel de parlament. Apar şi primele dezamgiri serioase cu unii dintre tinerii din politică. Şi primele constatări că, prin schimbarea partidelor, dar mai ales a persoanelor şi generaţiilor, nu obţii un sistem politic mai bun. Să nu uităm că în 2008 apare în România uninominalul, văzut ca o speranţă pentru înnoirea clasei politice şi pentru apropierea ei de public. Înnoirea se produce, iarăşi, creşterea încrederii publicului în parlament, nu. Ba dimpotrivă.  

După echilibrarea spectrului politic ca urmare a fuziunii PNL-PDL, tema înnoirii clasei politice (revenită în forţă şi ca urmare a cazului Colectiv) devine, deşi foarte prezentă public, oarecum paradoxală. În noul context sistemic, un partid nou nu poate fi decât un partid mic. De unde şi dificultatea marilor partide (PNL/PSD) de a cere sub o formă sau alta guvernarea imediat după Colectiv. Ceea ce a condus la soluţia guvernului tehnocrat.

Dar unde erau partidele mici?

Dilema actualului sistem politic românesc este una morală. Acceptând guvernul Cioloş, PNL şi PSD au mizat pe un an în care să acrediteze ideea că înnoirea clasei politice se poate petrece în interiorul partidelor mari şi vechi. Marii perdanţi ai momentului nu au fost însă cele două, deşi prima victimă a protestelor asociate cu Colectiv a fost guvernul Ponta şi, în plan secund, establishmentul politic, indiferent de partid şi zonă ideologică. Marii perdanţi au fost partidele mici, relativ nou apărute, dar neechivalate de electorat cu un nou mod de a face politică. Micile noi partide aveau deja istoria şi imaginea lor: PMP, ALDE, PSRO, chiar antisistemicul PRU etc. În goana după nou, publicul nu prea s-a oprit asupra noilor partide ca soluţii de avarie. 

Cazul Colectiv a învechit micile partide relativ noi şi le-a pus în rând cu clasa politică. Desigur, USB a reuşit să obţină la localele din Bucureşi de anul acesta o felie din tortul antisistem, dar tocmai pentru că a apărut ca forţă politică după evenimentele legate de Colectiv. Despre sustenabilitatea proiectului la nivel naţional rămâne de discutat în toamnă. La fel cum nu ştim ce s-a întâmplat cu restul tortului antisistem despre care vorbeam – probabil explică absenteismul de la localele din Bucureşti.

De ce se reaşează scena micilor partide?

Dacă unii analişti credeau acum vreo doi ani că reaşezarea spectrului politic românesc cu un partid mare de stânga şi unul mare de dreapta ar avea potenţial să ne trimită într-un sistem politic cvasibipartit, care să genereze uşor majorităţi parlamentare, deci guverne stabile, este posibil şi un alt scenariu, în care cei doi coloşi împart aprox. 70% din voturi şi pentru restul procentelor, în afară de clasicul UDMR, se vor lupta micile mai noi sau nu atât de noi partide. După confruntarea cu opţiunile electoratului de la locale sunt mişcări semnificative pe segmentul de piaţă al partidelor mici: USB/USR construieşte într-o relativă linişte, conform reţetei proprii din primăvară, PMP a preluat UNPR-ul, ALDE, ieşit bine din locale, se poziţionează ca aliat singular al PSD, UDMR speră să îşi conserve poziţia pe segmentul minorităţii maghiare (şi e cert deranjat şi de concurenţa naţională a atâtor partide mici cu ambiţii parlamentare); noul venit, dar nu lipsit de un anume trecut relevant, ANR caută să fructifice un electorat foarte conservator în jurul căruia s-au învârtit greşit 26 de ani câteva partide naţionaliste.

La puţine alegeri în ultimii 26 de ani miza de a fi partid mic a fost atât de mare: de modul cum se afirmă sau se concurează între ele aceste partide depinde viitoarea configuraţie guvernamentală şi care dintre ele va/vor fi soluţii la ecuaţia parlamentară pentru următorii patru ani. Cu excepţia cazului în care, după un titlu celebru, imperiul contraatacă, şi partidele mari agreează într-un fel sau altul aceeaşi soluţie guvernamentală.