Părinţi, copii şi centauri

Când vine primăvara în februarie, te loveşte astenia, te enervezi pe politicieni şi îţi creşte pofta de citit. Situaţia e pe bune, testată de mine, de-a lungul vieţii mele de cititor absolut. Acesta este motivul pentru care vă recomand două cărţi foarte bune, pe care să le consumaţi în funcţie de starea sufletească în care vă veţi găsi. Ambii scriitori vin din Timişoara.

Dacă n-aţi mai încercat de ceva vreme poezie, o excelentă cale de întoarcere spre lectura de versuri este volumul „Puţin sub linie“, semnat de Robert Şerban, publicat la Editura Cartea Românească în 2015. Poetul vă va duce într-un univers magic al familiei, într-o zonă a căldurii, a iubirii, a duioşiei, dar în aceeaşi măsură într-un teritoriu unde planează discret aripa morţii. E o îndrăgostire şi o reîndrăgostire a oamenilor de oameni, dar şi un regret copleşitor că necunoscutul se apropie în viteză de picioarele noastre. „Fug de cuvintele mari/ cum fuge sufletul dintr-un hamster“, spune Robert Şerban, trimiţându-l pe cititor printre cuvintele mici, dar minunate, care aduc oamenii împreună, de la străbunici la nepoţi, într-un tablou de familie în care personajele se tot schimbă între ele.

Vorbele înţelepte ale bunicilor („Dumnezeu ne încearcă/ aşa cum se încearcă prăjiturile în cuptor/ ca să vezi dacă sunt/ sau nu/ destul de coapte“), ale părinţilor („dacă aş vrea/ aş putea trece prin perete/ ştiu prea bine că dragostea poate şi asta/ dar copiii mei s-ar speria/ şi li s-ar face frică de un astfel de tată“) şi cele ale copiilor („din când în când/ fraţii vorbesc între ei şi/ mai ales cei vitregi/ îşi spun adevăruri crunte/ despre părinţi“) se întâlnesc într-un corp comun, un corp al bărbatului care este în acelaşi timp şi tată, şi fiu, şi singur, şi împreună. 

Este o pricepere a vieţii şi a morţii construită din lucrurile mărunte, cum chiar autorul notează, iar cuvintele mici sunt calea către un fel de salvare: „n-aştept nimic când în faţa mea/ stă aşternută hârtia/ cum nimic altceva nu aştept/ când sunt pe un pod/ decât să mă treacă dincolo/ sau să se prăbuşească“. Este, de asemenea, sentimentul că, deşi nu ai reuşit tot ce ţi-ai propus, deşi aparent ai pierdut, aparent eşti primul de sub linie, totuşi ai trecut podul.

A doua carte care vă va bucura în această primăvară absurd de timpurie este „Fairia – o lume îndepărtată“, de Radu Pavel Gheo, o ediţie revizuită publicată în 2016 la Polirom. Din prima trebuie spus că ţinta este cititorul care îşi dă voie să fie copil din când în când, chiar dacă teoretic nu e. O să vă placă la nebunie volumul dacă pe lista preferinţelor voastre se numără şi „Micul prinţ“, şi Star Trek, şi Legendele Olimpului, şi poveştile nemuritoare.

Romanul prezintă „curiosul caz“ al unor astronauţi care naufragiază pe o planetă străină şi care, fără să vrea, se transformă în nişte aventurieri într-o lume ciudată. Legendele vin peste ei şi se trezesc prizonierii unor lumi paralele, în care normalul înseamnă prinţi şi prinţese, vrăjitoare, centauri, stânci vorbitoare şi încălcarea legilor fizicii.

„Fairia“ este un soi de SF cu accente de basm, construit cinematografic, o carte pe care vrei s-o vezi ecranizată la Hollywood şi care te trimite direct în copilărie. Radu Pavel Gheo, un grozav povestitor, îşi tratează cititorii cu un umor rafinat, cu o minunăţie de poveste care se cere citită şi nelăsată din mână, iar spre final cu un suspans din cauza căruia vei uita să cobori din tramvai în staţia care trebuie. Toată candoarea, magia şi firescul acestei cărţi o transformă într-un „must-have literar autohton“ al acestei primăveri. Poftă bună la citit!