Parada travestiţilor

Spuneţi drept, vouă nu vi se pare că jucăm cu toţii într-o piesă de teatru, că trăim într-o lume care s-a transformat într-o adevărată paradă, legală şi acceptată, a travestiţilor?

Oamenii vor să pară ceea ce de fapt nu sunt. Fiecare se pricepe cel mai bine la ce face celălalt. Astfel, microbiştii se pricep la fotbal mai bine decât jucătorii înşişi, babele, la medicină, mai ceva decât doctorii, mahalagiii critică mai dur decât analiştii politici.

Şi contradicţiile comportamentale sau substituirea de calităţi ar putea continua la nesfârşit.

Prostul îşi impune să tacă foarte arogant şi mândru, privindu-i pe toţi un pic mai de sus în aşa fel încât, crede el, nimeni să nu priceapă că el este pur şi simplu prost şi că de acolo îi vine muţenia şi fudulia.

Un bărbat care nu prea are succes la femei, vorbeşte mai ales despre aventurile sale amoroase, trecute şi viitoare, lăsând să se înţeleagă faptul că el a avut sute de femei şi că cel puţin tot atâtea stau acum la coadă, aşteptând să fie trecute pe lista lui casanoviană. Şi, în timp ce povesteşte cu aplomb, tu înţelegi că pentru el strugurii sunt de fapt acri.

O femeie care în realitate lucrează la negru peste hotare, atunci când vine în sat îşi face o manichiură stridentă şi îşi etalează exagerat manierele de cucoană ca s-o invidieze vecinele pentru imaginara ei bunăstare. Astfel, suratele, chiar dacă sunt învăţătoare în sat, indiscutabil mai cultivate decât ea, încep să se simtă inferioare, vorbesc cu ea împiedicându-se şi o admiră pentru faptul că a crescut atât de mult de când locuieşte într-o altă civilizaţie. Iar dacă cineva îndrăzneşte să facă vreo aluzie la adevărata ei ocupaţie, ea devine pe loc roşie de supărare pentru că întotdeauna, vorba lui nenea Iancu, mitocanul se naşte jignit.  

Nu vi se pare că jucăm cu toţii într-o piesă de teatru, că trăim într-o lume care s-a transformat într-o adevărată paradă, legală şi acceptată, a travestiţilor? Secretara sau funcţionarul de rang inferior se comportă cu semenii de parcă ar fi patroni sau directori, chiar pretinzând să fie trataţi în consecinţă, îşi dau importanţă ca şi când pe umerii lor ar apăsa toată greutatea Universului dându-ţi impresia că dacă ei n-ar fi, nimic n-ar fi.

Vânzătoarea dintr-un magazin de lux se uită de sus la cumpărătorii care admiră marfa exclusivistă, dând impresia că ea e de fapt miliardară, dar stă la tejghea doar aşa, de plăcere, ca să nu stea acasă, unde oricum are lucruri mai de valoare decât cele pe care le vinde.

Băieţii scunzi şi complexaţi îşi depărtează mâinile de corp şi abordează un mers de urs, apăsat, cu paşii largi şi cu picioarele crăcănate, aşa ca să pară că au muşchi atât de mari încât îi împiedică să lipească braţele de corp.

Fetele de purtări uşoare arborează mine serioase şi debitează cu un aer de parcă ar deţine cheia adevărului absolut, cele trei fraze pe care le-au învăţat pe de rost şi pe care le spun la locul sau nelalocul lor, schiţând o profundă inocenţă şi pufnind a dispreţ faţă de toţi ”profanii” din jur.

Maneliştii vor să pară intelectuali şi pentru asta se îmbracă în permanenţă în costume exagerat de elegante, din stofă lucioasă şi îşi pun ochelari fini, de nobili, fără a avea vreo indicaţie medicală.

Persoane care n-au citit în viaţa lor o carte, în afară poate de cea de bucate, se fotografiază nonşalant, ţinând stângaci în mâini, oarecum prea sus, cărţi deschise. Astfel, cred ei, pot fi siguri că părerile le vor fi luate în considerare şi că aşa spulberă orice doză de neîncredere a celor care ar fi putut pune la îndoială cultura lor generală.

La fel cei care îşi cumpără mobilier la preţuri exorbitante, îşi umplu bibliotecile cu enciclopedii pe care nu le vor răsfoi niciodată, dar pe care musafirii le vor admira şi în mod sigur îi vor privi mai cu respect.

Cei care nu fac diferenţa între pictura în ulei şi acuarelă, între portret şi natura moartă, între paleta rece şi cea caldă, îşi împânzesc casele cu tablouri pe care le asortează la nuanţa pereţilor. Dacă o lucrare se potriveşte cu tapetul din sufragerie, merită toţi banii!          

Ţăranii, când vor să fie importanţi, caută să se comporte ca orăşenii, neştiind că demnitatea civilizaţiei rurale e net superioară celei de mahala de tip urban. În replică, proaspeţii orăşeni cumpără pâine neagră, de tărâţe, nu pentru că le place, ci pentru că aşa e la modă, chiar dacă ei au venit la oraş ”sa mănânce o pâine albă”.

Totuşi, situaţia încă nu e disperată. Pilonii de încredere şi de siguranţă în această lume prea versatilă încă există, chiar dacă au rămas extrem de puţini. Aceştia sunt cărturarii enciclopedişti, cei cu educaţie clasică, ”de modă veche”, pentru care brand-uri nu sunt Armani, Ferrari sau Cartier, ci Michelangelo, Seneca, Dostoyevsky, Bach sau Sfântul Apostol Pavel. Aceştia sunt oamenii pentru care explozia informaţională actuală înseamnă doar un mod de pervertire a adevăratelor valori şi publicitate pentru false modele. Aceştia sunt cei care ne dau speranţa că într-o zi lucrurile vor reveni la normal şi că fiecare semen de-al nostru îşi va cunoaşte şi respecta lungul nasului şi că va face lucrurile la care se pricepe el mai bine.

Astăzi, ignoranţa şi lipsa de repere reale, absenţa unei educaţii primare solide şi greutăţile unei existenţe de cele mai multe ori fără sorţi de izbândă, îi fac pe oameni să se deghizeze, uneori chiar fără să-şi dea seama. Astăzi frustrările şi avalanşa de nou, de monden, globalizarea comercială şi culturală îi determină să se refugieze, poate involuntar, într-o lume virtuală, paralelă cu realitatea concretă, în care îşi imaginează că sunt ceea ce de fapt nu vor fi niciodată. Şi mă tem că aşa ajungem să asistăm, fără să băgăm măcar de seamă, în calitate de spectatori minoritari la o paradă generală a travestiţilor…