Opoziţia, în criză de lideri

0
0

Cred, dimpotrivă, că e nevoie de cineva bun cu adevărat, mai bun, nu pur şi simplu mai puţin rău, decât ce avem acum.

Lupta politică are, la noi, de multă vreme, aspectul unei scheme pentru preşcolari. Unii sunt pro-Băsescu, alţii sunt anti. Tabăra pro îl identifică pe şeful statului cu Făt-Frumos. Tabăra anti îl tratează drept Zmeul Zmeilor. Dacă Traian Băsescu e făt-frumos, atunci Victor Ponta şi Crin Antonescu sunt zmeii cei răi, iar dacă Traian Băsescu e „the bad guy", atunci Ponta şi Antonescu sunt feţi-frumoşi. În clipa de faţă, problema mea nu este însă Băsescu. Am spus, în ultimii ani, ce cred despre el: şi bune, şi rele. Când am zis de bine, m-au spurcat cei care îl detestă, când am zis de rău, m-au privit cu ochi grei adulatorii. Fapt e că, orice-aş face, nu pot scăpa de statutul de „intelectual al lui Băsescu". Mi se reproşează, la nesfârşit, că eu l-am băgat pe gâtul naţiunii, că am forţat votul public, că îl susţin. Dar repet: nu Băsescu e, acum, problema mea. Nu cred nici că e ghinionul patriei, dictatorul pervers, fiara apocaliptică, nici că e infailibil, băiat de zahăr, şansa providenţială a mult încercatului nostru popor. E cum e. Problema mea sunt cei care i se opun şi care, la o adică, ar trebui să-l înfrângă politic şi, mai devreme sau mai târziu, să-l înlocuiască. Nu cred în amarul defetism autohton, după care „oricine ar fi mai bun". Am mai scris despre sofismul „răului mai mic", care a provocat, în ultimii douăzeci de ani, o serie de opţiuni electorale păguboase. Cred, dimpotrivă, că e nevoie de cineva bun cu adevărat, mai bun, nu pur şi simplu mai puţin rău, decât ce avem acum.

Mă întreb, prin urmare, ce are de oferit Opoziţia. Nu ce „plan de măsuri", nu ce platformă politică, nu ce „soluţii" salvatoare. Ci, până una-alta, ce oameni? Şi când dau peste portretele celor doi lideri ai campaniei antiguvernamentale cad în melancolie. Şi Victor Ponta, şi Crin Antonescu au ceva inconsistent şi fudul, care mă descurajează. Cu cât sunt mai vocali, mai năbădăioşi, mai puşi pe harţă, mi se par mai aproape de butaforie. Nu seamănă, dar au în comun o suficienţă suverană. Se vede de la o poştă că se bucură de ei înşişi cu o duioşie, cu o bună dispoziţie indemolabile.

Victor Ponta e încântat de ironia lui fină, de replica lui tăioasă, de surâsul lui distrugător. Şi-a construit, din mai nimic, un rol de dur şmecher, campion la categoria „pană". I-a reuşit o combinaţie stranie de băieţandru obraznic şi bătrânel şugubăţ. Numit prea devreme într-o poziţie de prim-plan, a făcut rapid sindromul plutonierului care, avansat căpitan, se crede general. Poate e, la bază, „băiat bun". Poate are intenţii onorabile. Dar suferă de o prematură dilataţie a eului şi de o ambiţie atât de transparentă, încât nu poate fi luat în serios. Şi e destul să-l vezi jucându-se de-a Che Guevara sau să-l auzi decretând când trebuie declarat doliu naţional şi cum trebuie să arate televiziunea naţională, ca să simţi răsărind, printre tuleiele sale benigne, un mic dictator de grădină.

Crin Antonescu e şi el, în mod vădit, bucuros să fie contemporan cu el însuşi. Părea un om cumsecade şi cordial şi s-a trezit sufocat de hormoni. Se încruntă ameninţător, zâmbeşte subversiv, contemplă îngrijorat „viitorele" naţiunii. A prins gustul tiradelor gascone şi al unei „independenţe" pline de pupături şi divorţuri imprevizibile. Dacă Ponta e un soi de Caţavencu juvenil, Antonescu e un soi de Rică Venturiano tomnatic. Nu sunt nici zmei, nici feţi-frumoşi. Joacă la preţuri mici, sperând să câştige pe greşeala adversarului. Dacă asta e tot ce poate Opoziţia, suntem pierduţi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite