O zi la Auschwitz
0
Pe 2 august am fost în vizită la Auschwitz. Acum 70 de ani, 378 de copii romi s-au născut, au trăit şi au murit în lagăr, fără să fi văzut vreodată lumea. Nu se va scrie niciodată suficient, nu se va putea spune niciodată totul despre asta.
Ieri am fost în prima mea vizită la Auschwitz. Am fost acolo pentru comemorarea lichidării Zigeunerlager, cu mai bine de 400 de tineri romi şi ne-romi din reţeaua Ternype, din aproape toate ţările Europei.
Am intrat pe sub literele de fier Arbeit macht frei cu siguranţa unuia care a lucrat timp de 4 ani pentru Institutul pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel, care a văzut multe documente, fotografii, cărti, filme despre ceea ce s-a întâmplat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Am cunoscut supravieţuitori romi şi evrei din Transnistria şi le-am auzit poveştile. Nu credeam, de aceea, că mă mai poate impresiona ceva.
Dar m-am înşelat. Ruinele camerelor de gazare mi-au părut nişte grămezi de cărămidă, reci şi mute. Însă munţii de pantofi, valizele cu numele şi vârsta internaţilor, periuţele de dinţi, hainele, fotografiile cu evreii, romii şi polonezii de la Auschwitz, înşirate pe coridoare, toate aceste sute de mii de obiecte - tot atâtea vieţi pierdute - nu au cum să nu te mişte.
Simţi presiunea şi apăsarea doar la o simplă plimbare prin lagăr, prin soarele verii şi praful aleilor, printre pereţii de cărămidă, având în jur kilometri de sârmă ghimpată pusă pe stâlpi de beton de peste trei metri. Dar cum trebuie să fi fost acolo în anii în care ofiţerii SS, foamea, frigul, mizeria, violenţa şi moartea făceau parte din cotidian? Cum trebuie să fi fost să dormi extenuat de munca forţată, înghesuit într-un pat îngust, pe o mână de paie putrezite, cu alţi doi-trei necunoscuţi colegi de suferinţă, într-o cameră mirosind a pişat, transpiraţie, boală?
10 wc-uri la 700–800 de oameni. 9 metri pătraţi de carceră pentru zeci de deţinuţi. Un metru pătrat de celulă pentru 4-5 oameni pedepsiţi să moară în chinuri stând în picioare zile întregi. Peste 1 milion de victime.
Câţi dintre cei care-şi tatuează prosteşte o svastică ştiu toate astea? Câţi dintre cei care strigă Moarte evreilor sau Moarte ţiganilor ar apăsa ei înşişi pe trăgaci sau ar ţine cu mâna lor seringa doctorului Mengele pentru a injecta în inima unui copil rom substanţe chimice letale? Câţi dintre cei care comentează idiot pe paginile ziarelor despre Antonescu şi Hitler pot să privească o fotografie cu o femeie cântărind 23 de kilograme după 3 luni de foamete şi câţi ar putea-o privi în ochi fiindu-i călăi?
Sună îngrozitor să auzi totul, e traumatizant să vezi locurile, a fost teribil pentru cei care au trecut prin asta şi va fi mereu de neînţeles cum unii oameni au putut să facă toate acestea altor oameni.
Dar, deşi rasismul şi antisemitismul n-au scuze, unde să înveţi despre toate cele de mai sus, când în România (unul dintre statele vinovate pentru Holocaustul împotriva evreilor şi romilor) nu există un muzeu despre aceste crime sau suficiente informatii în şcoli şi licee?
În 2008, pe vremea când activam în organizaţiile studenţeşti, am făcut o scurtă analiză a studiilor despre atitudinea tinerilor faţă de romi. Am comparat nivelul de intoleranţă al tinerilor cu nivelul de intoleranţa al societăţii şi găseam rezultate îngrijorătoare: tinerii sunt mai rasişti decât restul societăţii, viitorul sună rău. Am încercat atunci să duc discuţia în zona politicilor pentru tineret şi a necesităţii programelor care să îndrepte situaţia, să caute soluţii. N-am fost destul de determinat, de consecvent, de tenace. N-am reuşit, am renunţat.
Acum, după mai bine de cinci ani situaţia nu s-a schimbat prea mult: aceleaşi atitudini ale tinerilor, acelaşi nivel de rasism şi antisemitism, aceeaşi pasivitate a instituţiilor. Şi situaţia este la fel în multe alte ţări din Europa (vezi cel mai recent caz, Cehia).
Dar este ceva ce s-a schimbat cu mine, nu poţi să nu te schimbi după ce vezi Auschwitz. Cu atât mai mult cu cât în toate aceste zile a fost cu noi preşedinta European Union of Jewish Students. Am urmărit-o în zilele când vorbea despre educaţia despre Holocaust şi cînd ne-a însoţit în Zigeunerlager. N-am schimbat niciun cuvânt timp de 4 zile, dar am simţit o solidaritate pe care n-am mai cunoscut-o până acum.
Se încarcă comentariile...
