O ascensiune fulminantă

S-a întâmplat, de-a lungul vremii să ascult tineri interpreţi şi să am revelaţia unor date naturale (şi nu numai) care să-i impună curând în circuitul „mare” internaţional. Iar soprana Anita Hartig este un (alt) exemplu elocvent în acest sens.

Cu câţiva ani în urmă, clasa de operă a Academiei de Muzică din Cluj a prezentat, în foyer-ul Operei bucureştene, un semi-spectacol cu Cosi fan tutte de Mozart, atrăgându-mi imediat atenţia soprana care, în acea seară, era Fiordiligi. Se numea Anita Hartig, iar la final am felicitat-o şi i-am „prezis” o carieră de anvergură. M-a privit lung, a zâmbit şi... nu cred că m-a luat prea în serios.

Dar glasul liric plin era de o calitate aparte, extrem de bine pus la punct tehnic, amplu, cu o frazare şi un stil mozartian... aşa cum trebuie, desigur învăţate sub îndrumarea unor profesori de cotă. Vremea a trecut, am aflat că nu a fost nici măcar invitată să cânte la Opera clujeană şi că este... profesor la Bistriţa, în oraşul său natal. Apoi, pentru că fostul său maestru, chiar la clasa de operă, reputatul bas Ionel Pantea, a montat, ca regizor, o nouă producţie cu Boema de Puccini la Opera Naţională Bucureşti, a propus-o în rolul Mimi, publicul descoperind atunci „o voce”, poate mai puţin expresivă şi implicată în conturarea personajului, dar din nou cu multe „carate”. A mai cântat, cumva, în Piaţa „Enescu” în timpul Festivalului, a fost ascultată apoi de directorul Ioan Holender, deopotrivă conducător al Staatsoper Viena la acea vreme şi astfel Anita a devenit, dintr-odată, angajată a vestitului teatru. Aşa a început, în fine, acea carieră pe care o intuisem... Recent am reîntâlnit-o la Iaşi, unde a cântat pentru prima oară, invitată în Gala Premiilor Operelor Naţionale, deja ca solistă aplaudată şi la Scala din Milano sau la Covent Garden Londra, observând cu reală bucurie o acumulare benefică în plan expresiv, dar şi o schimbare radicală de „look”.

Aşa încât, într-un dialog la cabină, am întrebat-o dacă... a crezut vreo clipă ceea ce îi spusesem referitor la carieră.

„Sincer, nu am crezut!... Apoi am fost profesor pentru că aveam de făcut, într-un anume timp, un modul pedagogic. La Opera din Cluj nu am cântat, poate pentru că... erau locurile ocupate. Adevărul este că numai dacă suntem susţinuţi din altă parte, dacă venim din străinătate suntem ’observaţi’. Asta e realitatea... noastră. După acea premieră de la Bucureşti m-au mai chemat să evoluez în spectacol dar… apăruse şansa să mă duc la Staatsoper şi... trebuia să mă duc – măcar să încerc. Sigur că pe ’cei mari’ îi vedeam pe YouTube, dar nici nu visam să ajung acolo, să cânt alături de ei, dar undeva, într-un colţişor, cred totuşi că speram sau… îmi imaginam cum ar fi... Oricum, nu stau să mă gândesc unde aş vrea să cânt, ci să mă perfecţionez permanent, să-mi îmbunătăţesc tehnica, să fiu sinceră în ceea ce fac pe scenă, ca om şi ca artist să fiu foarte bine şi restul… La început am fost puţin speriată când am apărut pe scenă alături de celebrităţi dar… mi-am spus că... fiecare cu ce i-a fost dat … Pot face echipă cu ei, în general un artist rămâne un om normal – mă simt bine când cânt cu Elina Garanca, cu Piotr Beczala… sunt foarte naturali.”

Anita a avut norocul să fie preluată imediat de impresara Luiza Petrov care, simţind că, într-adevăr, trebuie lucrat în ce priveşte sensibilitatea, interpretarea, trăirea personajului, a apelat la vestita noastră soprană Ileana Cotrubaş să o formeze în acest sens, să-i „adauge” tot ce trebuie pentru a deveni o solistă demnă de orice mare scenă. 

„Doamna Ileana Cotrubaş m-a învăţat enorm de multe lucruri şi încă mai am de lucrat – şi tehnic mai sunt lucruri de aşezat. M-a învăţat că totul se găseşte în text şi în muzică, partitura îmi spune ce trebuie să fac. Să fiu sinceră, să cred în ceea ce spun, să exteriorizez, să ascult ce spune cuvântul, să-l proiectez în afară şi să-i dau viaţă. Dânsa este dedicată, pasională şi de fiecare dată este pentru mine o lecţie în sine, cântă şi dânsa frazele, se transpune în personaj cu toată fiinţa şi credinţa - mă copleşeşte; îmi cere să nu mă mai gândesc la mine, ci la personaj - mă inspiră, încep să ’simt’ ca sensibilitate şi expresie. Unii cântăreţi sunt complexaţi, inhibaţi, mulţi nu sunt sinceri şi asta face publicul să simtă că… ceva lipseşte, chiar dacă ei cântă frumos. Eu învăţ ’să scot în afară’ – încă sunt introvertită, iar cei mari sunt, în general, chiar exhibiţionişti, dar asta ţine şi de temperamentul lor… Iar eu trebuie să lupt şi cu structura mea…”  

Este o imensă şansă să începi activitatea ca angajat într-un teatru de nivelul Operei din Viena, unde Anita a cântat mult, în compania unor „monştrii sacri” ai liricii mondiale, dar au urmat debuturi în alte teatre de renume.

„Fiecare teatru înseamnă o experienţă – oriunde muzicienii sunt şi foarte buni şi foarte slabi; multe lucruri nu-mi fac plăcere, unii impresari au mai multă influenţă şi ştiu să impună regizori, dirijori, cântăreţi, deşi nu consider că aceia merită, dar asta se întâmplă peste tot. Câteodată ai norocul să întâlneşti artişti care îi iubesc pe cântăreţi şi atunci scot cu adevărat tot ce e mai bun din tine – acelea sunt ’momente cheie’. La Londra, de exemplu, am lucrat cu John Copley – este un om minunat şi iubeşte fără limite cântăreţii, a lucrat cu mine şi cu Teodor Ilincăi pentru debutul în Boema la Covent Garden şi ne-a spus că noi demonstrăm cât de ’conectaţi’ sunt românii şi cât de mult iubesc opera. Apoi, Carlo Rizzi este un foarte bun dirijor, intuitiv, muzical, m-a ajutat de asemenea să scot din mine ceea ce trebuia pentru personaj. Debutul meu la Scala a fost însă o nebunie – m-au sunat la ora 12 (la prânz), spunându-mi că Angela Gheorghiu nu va cânta în acea seară, să vin la operă, deşi, evident, nu eram prevăzută în program – totul a fost foarte rapid, când m-a auzit orchestra la repetiţie m-a plăcut şi m-a susţinut – mă gândeam că dacă publicul nu o să mă placă... Dar m-a surprins şi am avut noroc, m-a plăcut, deşi mi-a fost teamă, pentru că ei veniseră… pentru Angela. Chiar m-a mişcat mult reacţia lor.. Dar Staatsoper Viena este a doua mea casă, au investit în mine, mi-au dat şanse; acum voi avea contract de rezidenţă, deci cu spectacole doar în anumite perioade, ca să pot onora alte contracte. O să văd cum va fi la Metropolitan, unde voi debuta curând. Oricum, în ritmul în care ne mişcăm, totul e un business, totul este o ’fabrică’, din păcate…”

Anita Hartig a abordat, până acum, doar câteva roluri, în parte străine cumva de structura ei temperamentală, distribuită însă în funcţie de necesităţile teatrului.

„Rolurile nu sunt multe şi se aşază la locul şi timpul potrivit - nu am vrut să mă grăbesc cu roluri multe prea devreme. Am fost, în Nunta lui Figaro, Susanna, deşi îmi spunea şi Ileana Cotrubaş că m-ar vedea mai curând în Contesa. Apoi am făcut Despina în Cosi fan tutte, Musetta în Boema, chiar dacă eu sunt mai aproape de Mimi. Stiu că nu sunt chiar rolurile potrivite pentru mine ca temperament, dar totuşi mă bucur că s-a întâmplat aşa - totul se întâmplă pentru că… trebuie să se întâmple. Si apoi, aveam nevoie să ’simt’ acea scenă în diverse roluri care nu puneau o presiune excesivă asupra mea, fiind şi foarte tânără; cred că o să mai fac Susanna încă vreo doi ani - e singurul rol mai uşor, mai sprinţar – lucruri serioase am timp să cânt mai încolo. M-am surprins şi eu în asemenea personaje, a fost o provocare şi pentru mine să găsesc culorile pe care le cere un rol sau altul. Incă mai rămân la roluri lirice – spre exemplu, Julieta din Capuleti şi Montecchi de Bellini; înţeleg că există la mine lucruri de calitate şi că vin spre mine lucruri frumoase, evident mă bucur, îmi dau silinţa să le fac cât mai bine. Uneori mă simt copleşită, am fost şi speriată, dar lucrând şi căpătând experienţă, mă simt extrem de recunoscătoare şi mulţumită că publicul mă place şi mă aplaudă. Cât priveşte ’look’-ul, nu sunt falsă, nu mă interesează să fiu…altcineva. Dar eu m-am trezit la realitate abia când am plecat de aici, am început să conştientizez – până atunci parcă eram într-un somn… Familia este ceva deosebit, dar este şi o zonă de confort, în care poate nu-ţi pui prea multe probleme – de când am fost pusă în situaţia să mă descurc singură cu absolut tot, s-a produs saltul – am început să mă cunosc mai bine, să văd cine sunt, să mă descopăr – mai am încă părţi pe care încă mai trebuie să le sondez…”

Urmează, în stagiunea care va începe în toamnă, multe repere noi şi chiar spectaculoase. Deloc întâmplător, Mimi rămâne totuşi rolul cel mai des prezent în agenda sa, inclusiv la Metropolitan New York, la Opera din Paris sau la Deutsche Oper Berlin, dar va fi şi Liu în Turandot la Munchen, Violeta în Traviata şi Julieta belliniană la Zurich, va redeveni Fiordiligi (şi) la Viena, dar şi Micaela în Carmen...

„Am multe proiecte, să fiu sănătoasă să le pot face...”