Nu vreau să ştiu nimic

Eu cred România e patria vorbitului în dodii. Nimeni nu poate oferi o statistică a pălăvrăgitului internaţional, dar am toate motivele să cred că ţara noastră ar fi capabilă, fără niciun efort, să rezolve problemele globale ale omenirii fără nici măcar să se uite la ele. Numai să i-o ceară, dracului, cineva

E suficient să arunci o idee în spaţiul public, o propoziţie, un cuvânt (merge şi un oftat), că, imediat, o sută de mii de voinici cu creiere odihnite vor trage o concluzie. Dar ce zic eu? Cred că nici nu apuci să oftezi, să deschizi gura, şi aceeaşi oaste gânditoare va intra automat în trepidaţie, oferindu-ţi răspunsul pe tavă. Sindromul românului care ştie tot, dar şi ceva pe deasupra e tulburător. Exprimarea atât de înaltă a ideilor şi conceptelor se face ori într-o limbă română aproximativă, săracă, în cârjele unei gramatici şchioape, ori într-un paradis al neologismelor redundante. Când pragul ideilor e prea înalt, vin în ajutor invectivele şi insultele. Te şi întrebi, unde naiba s-a ascuns de/în şcoală elevul dotat cu numele cugetătorului de azi? Nu, nu vorbesc de Maria Grapini, ci de miile de grapiniţe şi grapinei care cred că e suficient, vorba lui Caragiale, să-ţi dea-n gând ideea şi cuvântul s-a întrupat!

Descriu mai sus o incapacitate funciară de a asculta, de a te informa şi de a introduce argumente pertinente într-o discuţie. De a-ţi cunoaşte limitele şi de a întreba ori a-i asculta pe cei mai pregătiţi decât tine. De altfel, tot la noi, discuţia nu e văzută ca un mijlocitor al adevărului, ci ca o înfruntare pe viaţă şi pe moarte, în care trebuie să-ţi zdrobeşti adversarul. Ei şi?, veţi spune, câinii latră, caravana trece. Cui îi pasă? Problema e, însă, mai complicată, pentru că nu numai cei pe care îi considerăm "proşti" cad în păcatul de care vorbesc, ci mai toţi vorbitorii, politicienii, ideologii, filosofii şi sociologii (ceea ce denumim, oarecum impropriu, crema societăţii) s-au molipsit de sindromul arţagului cu pârţag. E o tragică fugă de realitate. După cum s-a văzut în sfertul de veac pierdut, societatea românească nu s-a conformat deloc genialelor indicaţii venite de la centrul ei nervos.

Vorbeam altă dată despre confuzia pe care o fac oamenii între propriile dorinţe şi realitate. Acum, însă, stâlpii de cafenea de odinioară au împânzit spaţiul public. Îţi trebuie răbdare şi sânge rece să porţi o discuţie în care verdictul e deja dat. În chestiunea guvernului, a principelui, a reformelor, a salariilor, a pensiilor, a dezvoltării economice, a taxelor, a migraţiei, a moralei, lucrurile solide, palpabile, verificabile care ne înconjoară nu fac nici cât o ceapă degerată. Noi ştim mai bine cum e America, unde sălăşluieşte Dumnezeu, când vin cutremurele, pe cine iubeşte Renata, cine a pus rahat pe clanţă şi unde e aviatorul dispărut. Dar nu spunem nimănui cum ieşim din impas (deşi e, clar, atât de simplu!), până nu ne imploră întreaga umanitate. Cu toate astea, România e în continuare la coada vacii, oamenii politici, tot umili în faţa omologilor vestici, investitorii strategici, tot invizibili, iar poporul, ah, e şi mai pofticios, cerând etern capul lui Moţoc. Într-o maree de atoatecunoaştere autosuficientă, orice discurs coerent dispare fulgerător. Realitatea sau istoria ne salută din mers. Ne rămâne satisfacţia supremă: "Stăm rău, şi asta e bine! N-o să stăm niciodată bine şi asta nu e rău."