Neo-analfabetismul
0Există mai multe motive care mă fac să vorbesc nu de revenirea la ordinea zilei a vechiului analfabetism, ci de un analfabetism de tip nou.
Părinţii mei fiind profesori, şcoala era mereu prezentă în discuţiile din casă. Când eram adolescent, am auzit de nenumărate ori vorbindu-se despre analfabetism. Asta se întâmpla la începutul anilor 1950, când regimul comunist, aflat la începuturile lui radicale, îşi propusese să lichideze compromiţătoarea moştenire a regimului burghez. Părinţii mei erau nelipsiţi de la cursurile serale la care participau actualele şi viitoarele cadre neştiutoare de carte. Campania avea, desigur, şi alte ramificaţii, la ţară sau în suburbiile marilor oraşe. Cifra avansată de autorităţi: 47% din populaţia României nu ştia să scrie şi să citească. Nu mai ţin minte când campania a fost considerată încheiată şi ultimul analfabet declarat şcolit.
În decursul timpului, am mai aflat, bunăoară, că în Suedia, dacă nu greşesc, a fost descoperită o femeie în vârstă neştiutoare de carte, căreia, sub imperiul emoţiei naţionale, i s-au pus la dispoziţie profesori care s-o înveţe să citească şi să scrie. După 1989, când astfel de informaţii au redevenit curente, a fost tras din nou semnalul de alarmă: procentul copiilor neşcolarizaţi, mai ales de etnie romă, devenise îngrijorător. Aşadar, în perspectivă, un lot la fel de mare de analfabeţi ca şi acela din trecutul burghezo-moşieresc.
Salariaţi care-şi „ascund dificultăţile“
Ziarul francez „Le Monde“ de duminică 17- luni 18 februarie publică o pagină întreagă sub titlul „Analfabetismul, un fenomen puţin cunoscut şi tabu“. Subtitlul e şi mai neaşteptat: „Cu ajutorul unor strategii de ocolire, aceşti salariaţi reuşesc să-şi ascundă dificultăţile“. E vorba, se înţelege, de dificultăţile provenite din faptul că nu ştiu să citească şi să scrie. Salariaţii cu pricina sunt uneori, ţineţi-vă bine!, conducători de instituţii sau formatori de cadre. Unii îşi explică ignoranţa prin aceea că nu au de-a face de obicei cu cititul sau cu scrisul, apelând discret la prieteni, când sunt în încurcătură.
Mi-am amintit de un personaj al lui Camil Petrescu care purta ochelari negri, sub cuvânt că are probleme de vedere, ca să-şi mascheze iletrismul. Exemplele sunt uluitoare. Toţi au trecut prin şcoală sau pretind acest lucru, dar, spun ei, au uitat ce au învăţat, fiindcă n-au avut nevoie în viaţa lor profesională de fiecare zi.
Acest „illettrisme de retour“ („analfabetism recăpătat“), cu expresia specialiştilor citaţi de „Le Monde“, are o parte comică, putând apărea ca o excepţie scandaloasă, dar excepţie. În fond însă, el maschează o situaţie gravă şi cu consecinţe incalculabile. Există mai multe motive care mă fac să vorbesc nu de revenirea la ordinea zilei a vechiului analfabetism, ci de un analfabetism de tip nou.
Nu am spaţiul necesar să le amintesc pe toate. Voi rămâne la factorul cel mai probabil al neo-analfabetismului: declinul şcolii. Mai pe româneşte, faptul că nu se mai învaţă cum trebuie: sistemul e neadecvat cerinţelor epocii, dascălii nu-şi fac meseria, ideea însăşi de dascăl fiind periclitată, elevii sunt dezinteresaţi, disciplinele, rupte de realitate, manualele, greoaie şi aşa mai departe.
Strategii de ocolire a şcolii
Vechiul analfabetism era consecinţa normală a ne-frecventării şcolii. Noul analfabetism este consecinţa anormală a frecventării şcolii. Diferenţa e de rigoare. De aceea eu n-aş vorbi numaidecât de „strategii de ocolire“ a dificultăţilor create în carieră de neştiinţa de carte, ci de strategii de ocolire a şcolii ca atare, de la primară la universitate.
Vechiul analfabetism era consecinţa normală a ne-frecventării şcolii. Noul analfabetism este consecinţa anormală a frecventării şcolii.
Ce observăm ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, vorba neuitatului Lenin? Observăm că nivelul mediu al şcolii a scăzut şi că tot mai multe cadre, cum li se spune, sau „gulere albe“, îşi trec în CV diplome şi titluri fictive, şcoli neidentificabile, opere ştiinţifice netipărite şi altele. E limpede ce vor ei să demonstreze: faptul că au studiile pretinse legal sau moral de funcţie.
Neo-analfabeţii trecuţi prin şcoală ca gâsca prin apă sunt prezenţi peste tot, au opinii, dau lecţii.
Analfabeţii tradiţionali erau nişte amărâţi bătuţi de soartă, ca şi puii de ţigani de azi pe care părinţii nu-i lasă la şcoală. Nu aceştia din urmă sunt însă problema neo-analfabetismului, ci aceia care se cred şcoliţi. Am făcut totdeauna deosebirea între incultură şi pseudocultură. Neo-analfabetismul e o formă agresivă de pseudocultură. Neo-analfabeţii trecuţi prin şcoală ca gâsca prin apă sunt prezenţi peste tot, au opinii, dau lecţii. Au o aroganţă necunoscută inculţilor de odinioară. Şi spre deosebire de cei la care se referă ziarul francez, care îşi ascund ignoranţa, unii din neo-analfabeţii de astăzi fac paradă de ea. Nu l-am auzit pe cutare lăudându-se că n-a citit nici o carte?
Copiii simt tot mai rar dorinţa sau impulsul de a merge la şcoală, când văd că cele mai spectaculoase cariere le fac neo-analfabeţii, deveniţi modele de urmat în viaţă.
Şcoala se află nu doar la originea fenomenului, ci şi la capătul dimpotrivă: o dată, ca o cauză, a doua oară ca un efect. Copiii simt tot mai rar dorinţa sau impulsul de a merge la şcoală, când văd că cele mai spectaculoase cariere le fac neo-analfabeţii, deveniţi modele de urmat în viaţă. Modele sociale, morale, profesionale, lingvistice, publice sau familiale, ceea ce reprezintă o formă multiplă de deculturalizare. Societatea umană însăşi se află în cea mai mare primejdie din toată istoria ei.