Măsuri de vals politic: cum se "dansează" Titanic Vals la 80 de ani de la publicarea de către Adevărul?

"M-am născut la timp, deşi înainte de vreme, în cea mai lungă zi, din cea mai scurtă luna a anului. La 29 februarie, adică. Din această cauză, ziua mea de naştere a fost numai din 4în 4 ani, motiv pentru care am împlinit de 4 ori mai puţini ani decât am, în realitate. În rest, m-am luat după critici. După primul volum de poezii, m-au declarat umorist. După prima carte de umor, m-au uns autor dramatic. După prima piesă, m-au proclamat romancier"

În 1933, Editura Adevărul publica pentru prima dată volumul Titanic Vals, al dramaturgului Tudor Muşatescu. Piesa, inspirată din atmosfera provincială a Câmpulungului interbelic, avea să pună pe partitura melodiei omonime o citadelă românească ticsită de „oamenii ei buni şi răi, modeşti sau ridicoli, cu întâmplările ei vesele şi triste, cu dramele şi comediile ei, publice sau familiale, şi mai ales cu moravurile ei cuminţi, dar, din păcate, din ce în ce mai otrăvite de politică” (Tudor Muşatescu, Din jurnalul de bord al „Titanicului”).

De curând, s-au împlinit 110 ani de la naşterea scriitorului (22 februarie 1903) şi 80 de ani de la publicarea acestei piese de conştiinţă. Cortina nu s-a tras niciodată: rivalităţile sociale dintre familii, jocurile de status şi rol ale funţionarilor publici, iubirile încâlcite ale unui timp prea puţin îngăduitor cu discursul sentimental şi prea fidel praxis-ului ei, ba chiar micile uneltiri politice, care fac din oamenii liberi de la tribună marionete politice ticluite cu dibăcie de „mâini invizibile”, cu toată raţiunea şi viclenia lor, sunt locuri comune şi astăzi. Editura Ars Docendi dăruieşte cititorilor săi, în acest context, o ediţie specială a comediei în trei acte, având-o la bază pe cea originală, din 1933, cu fotografii ale personajelor premierei din 21 noiembrie 1932. Volumul va fi lansat în curând, la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus din acest an.

„Actuala ediţie a fost completată cu o postfaţă semnată de fiul dramaturgului, Bogdan Muşatescu, şi o addenda conţinând câteva fragmente din revista cu apariţie unică Pardon, Mersi (publicaţie a Editurii Ars Docendi, Bucureşti, 2002). Revista a fost un altfel de caiet de sală destinat premierei de la Câmpulung a piesei Titanic Vals (Teatrul C.I. Notarra, iulie 2002)”, ne-a mărturisit editorul volumului, Ioan Crăciun.

Fără îndoială, savoarea piesei constă în  contemporaneitatea dureros de provocatoare pe care o conservă: un amestec de „hybris” şi coincidenţă, de hazard şi nestatornicie face ca Spirache Necşulescu să devină în urma unei moşteniri considerabile un zoon politikon neanimat de intenţii ori voinţă în acest sens.

El este demagogul care promite „că nu va face nimic”, deputatul care joacă protipenanda politică urmând doleanţele familiei şi dezgusturile proprii, Titanicul, această mică Arcă de virtuţi, anunţându-şi scufundarea prin refutarea poziţiei publice a politicianului care face un pas în spate pentru o fericire onestă.

Dar nu aceasta este navigarea care cucereşte prin litera dramei, ci cea de-a doua navigare, aşa cum trebuie înţeleasă hermeneutic, constituită din parcursuri interpretative petrecute în „planul din spate”, dincolo de cortină.

Am fost întrebat de multe ori dacă personajele din Titanic Vals şi subiectul piesei au existat în realitate sau (au) vreo înrudire directă cu oameni şi fapte petrecute aievea. Da, au existat, şi tot ce se întâmplă în Titanic Vals s-a întâmplat în realitate, şi chiar la Câmpulung. Fireşte, nu toate faptele s-au petrecut în cadrul aceleiaşi familii. Moştenirea lui Tache Necşulescu- mort nu într-un naufragiu ci de moarte bună- a rămas unei familii sărace de funcţionar la prefectură, ca Spirache; dar dragostea Mizei cu locotenentul de cavalerie s-a petrecut în cu totul altă familie. După cum în altă familie soacra şi nevasta au plătit ca să-şi vadă ginerele şi soţul ajuns deputat fără ştirea şi voia lui. Din toate aceste frânturi din viaţă, trăite disparat, am făcut povestea unitară a unei singure familii, agitată – comic sau dramatic- de felurite întâmplări şi frământată de diverse sentimente onorabile sau de condamnat. (Tudor Muşatescu)

Măsurile de vals politic şi-au câştigat însă un topos contemporan indestructibil. Flaşneta Titanic Valsului a devenit o portavoce de conştiinţă: au rămas, de atunci până astăzi, oftica partidistă, protestele de cameră, urgenţele tribunei, campaniile piperate cu delaţiuni.

Pentru autenticitatea proiectului actuala ediţie aduce la iveală şi moştenirea lui Muşatescu:

„Materialele selectate în addenda includ mărturisirea autorului intitulată „Cum am scris Titanic Vals”, „Date...date de autor”, reproduceri din presa musceleană interbelică (articole politice, reclame, evenimente culturale) şi ale unor cărţi poştale ilustrate (colecţia Gheorghe Chiţa) reprezentând Câmpulungul începutului de secol XX” (Ioan Crăciun).

Altfel arată paginile piesei când sunt tălmăcite prin „vocea tatălui”:

Mi se pare că opera tatei s-a aflat şi se află într-o zodie specială, zodia dragostei. Este scrisă în special cu dragoste pentru oameni, cu căldură şi tandreţe, şi acest lucru cred că vine din familia noastră, lucru de care m-am bucurat şi eu. (...) Eu am avut un timp- timpul de preţuire, timpul când nu mai există omul drag şi când te gândeşti la el. Şi atunci înţelegi altfel, îl simţi altfel. (Bogdan Muşatescu).

Sunt sigură că fiecare joacă în propriul Titanic Vals zi de zi, dacă nu cel puţin o dată la patru ani. E un ritual politic îndulcit cu un umor formator, creativ, moral prin întreg exerciţiul său. Dar cred că într-o asemenea conjunctură contează şi firul poveştii în ramă, comedia de o luciditate savuroasă a destinului celui care „a tras sforile” conştiinţei vremii sale în paşi de dans:

M-am născut la timp, deşi înainte de vreme, în cea mai lungă zi, din cea mai scurtă lună a anului. La 29 februarie, adică. Din această cauză, ziua mea de naştere a fost numai din 4 în 4 ani, motiv pentru care am primit- toată viaţa mea- de 4 ori mai puţine cadouri decât ar fi trebuit. În schimb, am împlinit de 4 ori mai puţini ani decât am, în realitate. (...) Dar şi chestia asta cu „umorismul” nu e chiar aşa de lămurită, şi iată de ce. După primul meu volum de poezii lirice, filosofice, serioase, criticii m-au declarat umorist. Când am publicat prima carte de umor, tot ei m-au uns autor dramatic. După prima piesă prezentată, iarăşi Dlor m-au proclamat romancier, şi când mi-a apărut primul roman au spus că sunt poet. Asta este explicaţia pentru care – în cei 20 de ani şi mai bine de „carieră”- am scris de toate: romane, piese, poezii etc. M-am luat după critici. Faţă de cât am scris, am publicat- până acum- foarte puţin. Dar, în schimb, prost. Acuma, începând din toamna aceasta chiar (când m-am decis să-mi număr bobocii) voi publica mult mai mult. În schimb, însă bun. (Tudor Muşatescu)  

Am citit cu sete mica sa mărturie de patru ori- în ton cu cifra lui magică. Eu cred că atunci când condeiul tău scrie ce stă dincolo de bine şi de rău, chiar şi în cea mai păguboasă ordine de moravuri şi de caractere, forma trece în plan secundar – scriitura devine bună, tocmai prin conştiinţa şi harul ei destinal- de a pune punct într-un mod limpede şi autentic, nu criticist, ci pur confesional. Viaţa unui om nu stă între bine şi rău pe hârtie, ci între destinele mai multor oameni care trebuie să înţeleagă din ea cât e a lor, cât e a vremii şi cât e a timpului următor. Valsul lui Muşatescu e al tuturor.