Lunga tradiţie a terorii din „Imperiul răului”
0
Istoria postbelică a Basarabiei este marcată tragic de o campanie sistematică de deportări, asasinate, foamete organizată, persecuţii operate de regimul sovietic pentru a frânge rezistenţa românilor de aici.
La fel au procedat bolşevicii şi cu alte popoare încorporate în imensa lor împărăţie, căreia Ronald Reagan i-a spus, pe bună dreptate, „Imperiul răului”. O lungă tradiţie a terorii încastrează existenţa acestui stat, perpetuând-o până azi.
Acum 81 de ani, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, NKVD-ul a ridicat de la casele lor peste 20.000 de români şi oameni de alte naţionalităţi din Basarabia şi nordul Bucovinei şi i-a dus în Siberia. Azi e greu să ne imaginăm să-ţi bată în uşă la două noaptea nişte haidamaci înarmaţi, în lătratul nebun al câinilor, să te scoale din pat, dezbrăcat, să-ţi pună arma în piept, să-ţi ordone să-ţi iei, în zece minute, te miri ce din lucruri, strictul necesar, tu şi întreaga familie, să te îmbrâncească afară, în uliţă, unde aşteaptă o maşină neagră cu motorul pornit. Soldaţii îţi goleau casa, hambarele, coteţele, îţi luau totul.
„Cu ce drept?”, ar exlama indignat un tânăr de azi, educat în spiritul valorilor moderne, democratice. „Cu ce drept? Cu dreptul celui care are arma în mână. Legea este a celui cu puşca, cu sabia, cu cnutul... Vremuri întunecate.”
Gospodarii care se opuneau acestui abuz erau scoşi la marginea râpei şi împuşcaţi. Ajunşi la gară, bărbaţii erau despărţiţi de familiile lor într-o hărmălaie şi-un cor de bocete de nedescris. Aveau să înfunde lagărele de muncă forţată – GULAGUL. Pentru restul urmau săptămâni de „voiaj” spre Kazahstan, Siberia şi până sub Cercul Polar – un drum al patimilor, semănat cu cadavrele celor care muriseră de boli şi inaniţie şi fuseseră îngropaţi sau aruncaţi în câmp pur şi simplu.
Azi, mai auzi discursuri în Moldova că oamenii au fost ridicaţi, arestaţi „fără nicio vină”, „fără să fi greşit cu ceva”, „fără să fi făcut cuiva rău” etc. Suntem încă tributari mentalităţii de victimă care încearcă să se justifice, să-şi găsească circumstanţe atenuante, de parcă ne-ar apăsa o vină ancestrală şi am implora îndurare. Când, în realitate, ar trebui să condamnăm, nu să ne justificăm. Nu noi eram vinovaţi, ci ei, călăii sovietici, nu noi comiseserăm infracţiuni pentru care urma să plătim cu viaţa sau cu ani grei de Siberie, ci regimul „lor”, orânduirea „lor” era fundamental ilegală şi criminală.
Ruşii au anexat Basarabia cu tancul, cu pistolul, cu gropile de var, cu vagoanele de vite. Şi pentru că n-au avut parte de un tribunal al faptelor abominabile pe care le-au săvârşit, ca naziştii, le săvârşesc în continuare – distrug Ucraina, şantajează restul lumii cu foametea şi cu bomba atomică. „Rachetele Sarmat n-au nevoie de viză ca să traverseze frontierele, declara emfatic Rogozin – o trompetă de serviciu a Kremlinului –, după ce mai multe ţări i-au refuzat lui Lavrov survolul, când acesta, mai deunăzi, a vrut să ajungă la Belgrad. Acelaşi funcţionar exaltat, aflat în Transnistria, ameninţa în mai 2014 România, care-i interzisese să tranziteze spaţiul aerian: „Data viitoare vă fac o vizită cu un bombardier strategic”. Asta ştiu ei, atât pot.
La 23 august 2013 la Chişinău a fost inaugurat Monumentul consacrat victimelor regimului comunist. Reprezintă un cortegiu de condamnaţi, înşirându-se aidoma unei garnituri de tren. Lucrarea, realizată de sculptorul Iurie Platon, a fost instalată în scuarul gării feroviare, de unde au plecat în câteva valuri deportaţii basarabeni: în 12-13 iunie 1941, în 5-6 iulie 1949, în 31 martie-1 aprilie 1951. Mai clar conturate la început, în grupul statuar, siluetele umane, între care şi figuri de copii, se topesc, se transformă într-o aglomerare de membre contorsionate, măcinate sub roţile unui tren asasin... La manifestările comemorative, organizate de atunci încoace cu regularitate, în preajma Monumentului, participă şi oamenii politici de la Chişinău. N-au fost văzuţi niciodată Dodon, Voronin, comuniştii şi socialiştii lor – urmaşii declaraţi ai celor care ne-au arestat bunicii şi i-au dus în Siberia sau, uneori, chiar urmaşii deportaţilor, cum este Zinaida Greceanîi, numărul 2 în PSRM.
Ne miră adesea ignoranţa sau nepăsarea unor conaţionali ai noştri, care îngroaşă electoratul stângii rusofile din Moldova, când vorbim despre represiunile sovietice. Destui se declară apolitici – „Cel mai bine ne-a fost nouă, moldovenilor, când au plecat ruşii şi încă n-au venit românii!” Ori viceversa, nu contează. E o întreagă filosofie a „nealinierii” aici, a „neutralităţii” şmechere, devenită caducă, anacronică de la o zi la alta.
Deşi se predau la şcoală, informaţiile despre calvarul sovietic, de asemenea, nu pare să-i impresioneze pe mulţi adolescenţi basarabeni. În cazul lor măcar există o explicaţie: nu e despre ei, nu e despre viaţa lor. Poveşti de demult. Doar că... cine îşi uită trecutul sau nu vrea să audă de el, riscă să-i repete ororile. Se întâmplă deja, aproape de noi, sub ochii noştri.
Vitalie Ciobanu - Deutsche Welle
Se încarcă comentariile...
