La Viena, două producții cu „Norma” de Bellini
0Aproape simultane, în februarie – martie pe scene diferite, la renumitele Musik Theater an der Wien și Staatsoper. Cu distribuții remarcabile, alcătuite din artiști cu glasuri la modă aparținând în mare parte generației tinere sau medii, așadar în condiții de prospețime vocală.
Cu dirijori de renume la pupitrele unor ansambluri locale celebre. Și montările au fost create de regizori de circulație internațională, în concepții moderne de mizanscene, atractive dar discutabile. Partea muzicală a fost însă cea câștigătoare prin calitatea vocilor, interpretarea dată portativelor belliniene, totul susținut de sonorități orchestrale suverane.
Asmik Grigorian, Aigul Akhmetshina și Freddie De Tommaso, vedete la Musik Theater an der Wien în 7 martie
Soprana lituaniană, mezzosoprana rusă și tenorul anglo-italian au strălucit în rolurile Norma, Adalgisa și Pollione. Despre prima se poate spune că, până la 45 de ani, a adăugat rol după rol într-un evantai fantastic de stiluri. Doar o pildă, în decembrie 2023 la Viena a fost dramatica Turandot, eroina maximă a verismului puccinian, după care a schimbat macazul și acum s-a întors cu aproape un secol de componistică în urmă pentru un debut din epoca belcantoului romantic, personajul Norma, rol de coloratură dramatică. Cum este posibilă o asemenea versatilitate?
Muziciană impecabilă, cu glas neexcelând în bogăția de armonice, dar plăcut timbrat, luminos, pătrunzător și omogen pe ambitusul complet, admirabil preparat tehnic, ce îi permite abordări nuanțate, frazări de lungimi eminamente belliniene, agilități preluate cu ușurință și incisivitate de atacuri și țesături abordate în orice registru ar fi nevoie pentru exprimarea dramaturgică. Așa încât Norma Asmik posedă toate armele. Și poetice, și de confesiuni triste, și ale anclanșărilor teribile. Mă gândesc la mlădierile de fraze din cavatina „Casta Diva”, la mărturisirile melancolice din duetele cu Adalgisa, la exploziile furibunde („Scorreran torrenti” din actul al doilea este numai o amintire cutremurătoare), la trăirile intense din ultima scenă cu Pollione, da, reflectez la toate acestea și la altele persistente în memorie. Și dacă lui Asmik, clocotul timbral nu-i este specific sau unele note înalte „de încălzire” se arată aspre, coroana vocală îi rămâne princiară. Și nu numai atât. Cântăreața este o actriță desăvârșită. Cu siluetă aproapiată de slim-line, dezvoltă un joc absolut natural, sincer, cu gestualitate și atitudini moderne, convingătoare (intervențiile regizorului Vasily Barkhatov, soțul lui Asmik și ale dramaturgului Kai Weßler i-au servit).
Debutantă și ea în rolul Adalgisa, Aigul Akhmetshina, 29 de ani, a fost memorabilă. Posesoare a unei voci mezzosopranile de timbralitate absolut prețioasă, învăluitoare, cu rezonanțe calde și cursivitate în expunere, a adus desenului melodic flexibilități de sonorizare în expresivitate. De obicei, din cauza mezzosopranei, unii dirijori transpun inferior pasaje din duetele cu Norma. Aici nu a fost cazul, expansivitatea acută a interpretei s-a arătat ireproșabilă și notele de Do natural au sunat sigur, suprem. Fără efort și la nivelul unitar al celorlalte registre. O Adalgisa sensibilă, vulnerabilă și emoționantă, excepțională belliniană cu mari perspective într-un repertoriu vast.
Tenorul Freddie De Tommaso a cântat eroic cavatina „Meco all'altar di Venere” și cabaletta subsecventă „Me protegge, me difende”, cu glas cvasi baritonal, așa numit de baritenore. Amintesc că primul interpret al rolului (1831), italianul Domenico Donzelli, era categorisit în vocalitatea de baritenore, un specific destul de rar astăzi.
După un inerent forțaj de început al primelor note înalte, De Tommaso a cântat cavatina cu timbru rotund și expresiv, cu un Do acut facil emis (poate, puțin scurt, având de respectat în partitură o „coroană”) și impetuos cabaletta, finalizată cu o demonstrativă linie lungă de sunet. În lirism și abandonuri extatice, cu filaje seducătoare de fraze a incitat-o pe Adalgisa să-l urmeze la Roma. Marele final al operei, scena cu Norma l-a găsit într-un maximum de formă, reflectată prin variate nuanțări și momente emoționante.
Dramaturgic, autorii mizanscenei au schimbat libretul, Pollione a împiedicat-o brutal pe Norma să se arunce în flăcările cuptorului, încheind până la urmă trama într-un soi de happy-end contradictoriu melodramei. A fost un bun moment de regie inovativă, grație tensiunii dintre cele două personaje. Țin însă să subliniez că împingerea lui Pollione către acest gest a fost construită de Freddie De Tommaso printr-o expresivitate remarcabilă a marii scene… „No: sì vil non sono…Ah! Non lo dir… Ah! troppo tardi t'ho conosciuta, sublime donna io t'ho perduta…”. Ambii s-au dedicat unul altuia, uitându-i pe cei dimprejur iar finalul parcă se intuia.
Basul kuweitian Tareq Nazmi, 42 de ani, a fost un Oroveso cu voce robustă și lectură oarecum uniformă a scriiturii rolului. Foarte implicați s-au arătat și soprana Victoria Leshkevitch (Clotilde), și tenorul Gustavo Quaresma (Flavio).
Am amintit deja câteva elemente regizorale. În coproducție cu Staatsoper Unter den Linden din Berlin, pe Barkhatov l-au susținut autorul decorurilor, Zinovy Margolin, desenatoarea costumelor, Olga Shaishmelashvili, creatorul conceptului luminilor, Alexander Sivaev și al așa-numitului „Live Action Design”, Ran Arthur Braun. A rezultat o mizanscenă mutată undeva în prima parte a secolului XX, într-un atelier de producție sculpturi care, după 10 ani de la prezentarea inițială a locației (cortina a stat deschisă înainte de uvertură și ne-a arătat-o), este invadat de agresori. Se induce astfel ideea centrală a libretului, de cotropire a Galiei de către legiunile romane, aici putând fiind vorba de orice invadator. În atelier, acum se fabrică un singur tip de sculptură, bustul dictatorului militar pe care lucrătorii îl fac în producție de serie. La semnalul Normei și în sonoritățile vehemente „Guerra! Guerra!” ale corului (excelentul Arnold Schoenberg Chor, dirijat de Erwin Ortner), revolta se declanșează, busturile stereotipe ale dictatorului sunt distruse iar muncitorii își scot din ascunzișuri vechile sculpturi de artă, bine conservate. O mutație a epocii din libretul lui Felice Romani, păstrând conotațiile revoluționare. Ca decor, în afara atelierului de mari dimensiuni, încăperea Normei este simplă și austeră, iar costumele terne.
La 46 de ani dirijorul italian Francesco Lanzillotta are experiența tălmăcirii unui opus belcantist, căruia i-a conferit echilibru cu scena, tempi „așezați” și a legat descriptivul de dramaturgie. A condus un ansamblu minunat, Wiener Symphoniker, abil în redări de atmosferă de la cele rafinate la abordările energice, în condiții de perfecțiune sonoră.
La spectacol au participat și artiștii figuranți de la Musik Theater an der Wien.
Federica Lombardi și Vasilisa Berzhanskaya, pe podium la Staatsoper Wien în 9 martie
O distribuție stelară a avut pe afișul său cu „Norma” și faimoasa Operă de Stat vieneză, cu debutanții în rolurile Norma, Adalgisa și Pollione, Federica Lombardi, Vasilisa Berzhanskaya și Juan Diego Flórez, alături de Ildebrando D'Arcangelo (Oroveso). Bagheta a aparținut reputatului Michele Mariotti, aflat la pupitrul Orchestrei Operei de Stat, cu concursul Corului teatrului (pregătire Martin Schebesta), al Orchestrei de scenă și Ansamblului de balet special dedicat producției.
Până la 36 de ani, după un debut pe disc în Desdemona din „Otello” de Verdi sub bagheta lui Antonio Pappano, soprana italiană Federica Lombardi s-a cantonat ani în șir mai mult în roluri mozartiene. Norma a fost un mare challenge, în care a izbândit grație culturii de stil și glasului învelit în armonice nobile, ce amintesc culoarea strălucitoare a aurului producând raze sonore. Calmul absolut al unei rugi venite dintr-o liniște interioară, limpezimea de sunet cu care construiește o linie vocală impecabilă plină de inflexiuni, legato-ul imperial au impresionat în tălmăcirea cavatinei „Casta Diva”.
Vocalistă excepțională, Federica Lombardi a derulat agilități perlate, a abordat unele acute cu sunet mai aspru și a încheiat finalul înalt al cabalettei „Ah! bello a me ritorna” la terță inferioară. Chestiune de încălzire, apreciez, întrucât continuarea spectacolului a fost fără alte subterfugii. Criteriul de bază al melodicii belliniene, cursivitatea frazelor în lungimea lor infinită („precursoare a celor wagneriene”, spuneau vechii critici). i-a stat la îndemână. Pasajele dramatice sau mai bine să le numesc lirico-dramatice (conform interpretării sopranei) au crescut în intensitate până la scena finală cu Pollione, agilitățile au fost bine servite, subtilități au existat la tot pasul. Rețin șoapta tainică „Son madre”, strecurată tatălui ei, Oroveso în momentele critice ale ultimei scene.
Împreună cu Norma, mezzosoprana rusă Vasilisa Berzhanskaya, 32 de ani, a constituit un cuplu bine armonizat, în care Adalgisa a indus tente sensibile în povestirea sa, Do-urile acute au funcționat impecabil alternant succesiv în duete, iar Norma a indus intarsii dramatice în finalul de act prim. Comuniunea dintre vocile celor două artiste vine și din faptul că Vasilisa este o mezzosoprană cu glas sopranil. Rar i se întâmplă ca unele note înalte violente să capete asperități tăioase motivate de forțaj.
Juan Diego Flórez este, fără îndoială, o celebritate a momentului, un tenore di grazia care, la 52 de ani, și-a conservat preciziunea acutelor, a supra-acutelor, executarea cu ușurință a ornamentațiilor înalte, eleganța frazării și tehnica ideală de respirație. Numai că rolul Pollione cere o altă vocalitate, cum scriam mai sus, de baritenore, în niciun caz un glas di grazia, ci cel puțin di forza, în cazul în care culoarea de sunet nu este baritonală. O eroare de raport timbru-rol, un miscast care însă a atras publicul datorită numelui și reputației artistului, chiar dacă răutăcioșii ar putea titra „Almaviva în Galia”. Una peste alta, am admirat lejeritatea emisiei, distincția și bunul gust al desenelor melodice, acutele prelungi, sigure. Dornic de a-și expune una dintre cele mai letale arme, Flórez a mai adăugat ceva note supra-înalte, vreo 3-4 nescrise de Bellini, spre deliciul publicului dornic de tenori acutiști.
Basul italian de 55 de ani Ildebrando D'Arcangelo (Oroveso) a expus un glas cu timbralitate fastă, plin și consistent, a avut autoritatea, dar și simțirea în durere a personajului și a cântat cu italianità de desenare a frazelor.
În alte roluri, au fost bine distribuiți soprana Anna Bondarenko (Clotilde) și tenorul Hiroshi Amako (Flavio).
Michele Mariotti, 46 de ani, a tratat cu personalitate portativele lui Bellini, în special în privința dinamicii. Tempii s-au accelerat, accentele de forță au punctat momente importante ale evoluției tragediei, clar-obscururile sferelor ambientale au creat staze inspirate. Să nu se uite că în fosă s-a aflat un ansamblu celebru, Filarmonica din Viena, care pe Ring performează sub denumirea Orchestra Operei de Stat. Aceleași mâini și suflători de elită, aceleași instrumente măiastre. Lauri identici se cuvin coriștilor.
Proiectând o pădure pe fundal și inundând sala cu parfumul proaspăt al frunzișului, echipa de producție compusă din Cyril Teste (regie), Valérie Grall (decor), Marie La Rocca (costume), Mehdi Toutain-Lopez („Video Design”), Nicolas Doremus („Video Design Live-Kamera”), Magdalena Chowaniec (coregrafia), Sergio Morarito (dramaturgia) a reușit mult în crearea atmosferei. În rest spectacolul a fost destul de static, cu decoruri simplu stilizate și proiecții de figuri de eroi în prim plan, de chipuri de copii (ai Normei) servind banal masa, imagini captate live de cameramanul Benedikt Missmann. Naiv mi s-a părut ultimul cadru în care Norma merge în fundul scenei cu o canistră, pe care și-o golește în cap așteptând flacăra. Părând inițial atemporal, momentul acțiunii a fost fixat chiar de… canistră, care era clar de secol XX…
Am scris rândurile despre spectacolul de la Staatsoper pur și simplu în atmosfera pădurilor galice transferată din sala de spectacol în propriul birou. Cum așa? Programul de sală conținea un plic sigilat cu un odorizant de cameră ce degaja miresmele codrilor în care trăiau druizii. Creator, parfumierul francez Francis Kurkdjian. O idee pentru situații analoge pe care o poate aplica orice teatru de la noi.
Se încarcă comentariile...
