La început a fost Metafora, pe urmă a ajuns-o Conceptul!

Ca să parafrazez titlul conferinţei pe care Solomon Marcus a ţinut-o la Iaşi săptămâna aceasta, a vorbi în aceste vremuri ameţitoare, din pricina grijilor, a vitezei în care ne ducem zilele, a isteriei generale, de metafore, este un lux, dar pentru puţini, să-i numim „neadaptaţii”, cei orientaţi altfel, cu privirea pierdută în zare, fără loc şi fără timp, şi o necesitate.

Cum metafora însăşi, aşa cum a prezentat-o cunoscutul matematician, se plimbă nepăsătoare între lux şi necesitate şi nici nu-şi dă seama că într-o zi, din neatenţie, s-a transformat într-un concept din care nu va mai ieşi niciodată.

La şcoală am fost învăţaţi că metafora este o figură de stil, care dă un plus de expresivitate unei semnificaţii deja existente. Ea funcţionează ca o comparaţie prescurtată şi locul ei e în literatură, dar îi este şi mai bine în poezie. Odată născută de imaginaţia vreunui poet, o metaforă zburdă proaspătă, vioaie din carte în carte, din minte în minte, de pe o limbă pe alta. Dar, vai!, aşa îmbătrâneşte, apoi moare şi se îngroapă în limbajul-cimitir de metafore. Tot prin educaţie, şi iată cum Rousseau mai are câteodată dreptate!, ideea de metaforă în ştiinţă ne-a fost sugerată ca nepotrivită şi greu de suportat. Riguroasa ştiinţă şi visătoarea metaforă nu trebuie să se iubească şi să se căsătorească vreodată!

Şi iată!, Solomon Marcus propune ca metafora şi problema ei să fie discutate pe cazuri particulare. Nu e doar ideea lui, e o deschidere în fapt a secolului XX, care continuă şi astăzi, aceea de a privi altfel metafora, ca o problemă a limbajului general uman. Orice avatar al limbajului e secondat de un proces metaforic. Nu e nici uşor să uităm că toate epocile istorice au la bază metafore fondatoare. Că limbajul ştiinţific însuşi este vizat în ce are el mai profund, în procesul de elaborare a conceptelor. Folosită inteligent şi în cunoştinţă de cauză, metafora nu doar că nu dăunează ştiinţei, dar se şi sacrifică pentru binele Conceptului! Toate semnele folosite în matematică, spre exemplu, sunt rezultatul unor multiple transformări de metafore.

Se întâmplă aşa pentru că metafora nu e doar o chestiune de limbaj, cum s-a crezut multă vreme, ci priveşte însăşi structura proceselor de cunoaştere, are aşadar o funcţie cognitivă. Ea prezintă, de asemenea, un rol creativ, conduce mintea la idei noi, în obţinerea de rezultate ingenioase. Nu în ultimul rând, metafora este un modus vivendi, un mod de a trăi un lucru prin alte lucruri, o semnificaţie prin sugerarea alteia. Este cazul metaforelor referenţiale, adică a celor care se raportează întotdeauna la o entitate preexistentă.

Dar ce se întâmplă oare în lăuntrul unei metafore? Cum reuşeşte ea să fie în lupta care se dă în interiorul ei între două procese conflictuale? Pentru că atunci când folosim o metaforă ca să îmbogăţim semnificaţia unui existent, o alegem astfel încât asemănarea să fie cât mai mare, dar, deopotrivă, diferenţa să fie tot mai mare. În acest fel, noutatea metaforei poate să uluiască mintea şi să declanşeze fluviul imaginaţiei. Umanul, într-o metaforă, se va impregna, de exemplu, de virtuţile unui fenomen cosmic, şi invers. Nu se fac multe analogii reuşite între două realităţi din acelaşi regn.

Metafora e în sine tensionată, zbuciumată. Acest conflict, care creşte tendinţa de a mări asemănarea şi diferenţa, opinteşte totodată înaintarea curajoasă, fără măsură. Folosirea unei metafore este într-un fel ca mersul pe sârmă, cere curaj, dar şi conştiinţă asupra riscului prăbuşirii. În orice metaforă aşadar, un succes şi un eşec stau la pândă şi îşi pun reciproc piedică. Mai mult, o metaforă poate fi considerată ca atare într-o situaţie, dar să-şi piardă această valoare în orice altă situaţie. E complicat să fii metaforă!

Există însă şi metafore autoreferenţiale, sau ipotetice, cele care se referă la o existenţă numai presupusă. Este cazul simbolului grafic preexistent conceptului. Misterul creşte în intensitate când metaforele autoreferenţiale nu au nici o şansă să se conceptualizeze, aşa cum se întâmplă cu numele lui Dumnezeu în religie, în filosofie, dar şi în ştiinţă avem fenomenul Big Bang sau în muzică, metafora supercorzilor, care scapă oricărei morţi. Fatalitatea acestora e să rămână ipoteze, dar totuşi să trăiască, să intereseze, ca nişte sisifi programaţi să muncească o eternitate.

Ca fenomen global, procesul metaforic este, se înţelege, obligatoriu, deşi, luată separat, o metaforă e facultativă, o poţi sau nu o poţi folosi, e reuşită sau e un scurt şi proeminent eşec. Metafora se reflectă în structura creierului nostru, este un proces cognitiv, general uman, o problemă a tuturor domeniilor, un mod, în cele din urmă, de a privi lumea şi viaţa. Înseamnă oare puţin să trăieşti în luxul metaforei?