Întrebarea (stupidă) moarte n-are

Sunt frecvente cazurile în care reporterul se comportă agresiv şi vorbeşte ca un fante de mahala. Ţăţismul şi derapajele papuaşe reprezintă mai degrabă regula decât excepţia.

Când a spus „La televizor trebuie să apari, nu să te uiţi", Noel Coward nu a bănuit că vorbele lui vor fi luate ad-litteram. Devenită trambulină a notorietăţii, televiziunea se comportă democratic, ca orice trambulină. Ea nu propulsează în funcţie de pedigri, palmares sau IQ, ci în funcţie de bătaia picioarelor pe planşă. Iar bătaia aceasta este de multe ori un amestec de îngâmfare, tupeu şi suficienţă. Reporterul de teren trimis să relateze despre o întâmplare care i se pare interesantă realizatorului nu găseşte de cuviinţă să-şi pregătească intervenţia. Improvizaţia e sfântă. Minima rezistenţă devine principiu de funcţionare. Discernământul, fineţea şi simţul ridicolului agonizează sub un strat de praf în cufărul cu arhaisme. La programele de ştiri, în emisiunile mondene şi în cele de sport, multe întrebări puse de reporteri ofensează deopotrivă inteligenţa destinatarului şi pe a privitorilor. Prostia n-are fisuri. Stând pe loc sau păşind în rând cu interlocutorul, ziua sau seara, în faţa spitalului sau la vestiar, reporterul actualităţii româneşti dă de fapt măsura propriei indigenţe şi inadecvări.

Cum? În mai multe feluri. În primul rând, prin prezenţă fizică. Sunt frecvente cazurile în care reporterul se comportă agresiv şi vorbeşte ca un fante de mahala. Ţăţismul şi derapajele papuaşe reprezintă mai degrabă regula decât excepţia. Înainte de-a sesiza lipsa de miez a întrebării, cel descusut se loveşte de ambalajul ei: oţăreală cu acute isterice, invadare a spaţiului vital, voce stridentă, pisălogeală implacabilă. Al doilea element care indispune e dispreţul pentru intimitatea celui întrebat. Nu poţi să dai buzna cu microfonul la înmormântare, la spital sau în timpul unei repetiţii la teatru. Şi totuşi, reporterul are un aplomb mârlănesc în survolarea uzanţelor. Te priveşte compătimitor, ca pe un inadaptat fără leac. Şi e gata să-ţi spună că Măria-Sa Publicul e flămând, iar el, preaplecatul său bucătar, trebuie să-i asigure cu orice preţ hrana zilnică.

Al treilea element care măsoară stupizenia (solemnă sau jucăuşă a) reporterilor - nu a tuturor, onoare excepţiilor - constă în lipsa de calitate sau în cel mai bun caz în irelevanţa întrebărilor. Aici lucrurile virează abrupt spre delir. Recent, un arbitru închis pentru corupţie a fost eliberat din penitenciar. Prezent la datorie, reporterul - o domnişoară cu forţa vocală a unei precupeţe în zi de târg - s-a interesat febril: „Vă pare bine că aţi ieşit din închisoare?" Întrebarea face parte dintr-o serie amplă, care trădează lene corticală şi lipsă de onoare pentru meseria practicată. Lângă ea stau netulburate alte exemple de suspendare a gândirii: „Vă pare rău că fiul dumneavoastră a murit?" Sau „Cum aţi primit vestea că aveţi o boală incurabilă?" Sau „Credeţi că cel care v-a călcat fata cu maşina trebuie pedepsit?" Sau „Vă bucuraţi că aţi câştigat campionatul?" Sau „Îţi pare bine că ai născut?" Şi aşa mai departe.

Cu vreo doi ani în urmă, Cristian Borcea a reapărut în tribuna oficială a stadionului Dinamo, după o absenţă de câteva săptămâni. Omul îşi rupsese un picior şi fusese ţinut în casă, văzând meciurile echipei sale la televizor. La un moment dat, pârjolit de dorul peluzei, Cristian Borcea a venit la stadion cu piciorul în ghips şi a urcat anevoie până la locul lui din lojă. Echipa favorită a câştigat meciul cu 1-0, prilej pentru un reporter exaltat să-l încuie cu întrebarea: „V-a purtat noroc piciorul?" Cristian Borcea n-a văzut în această curiozitate nătângă o luare peste picior, dar a găsit resurse să contracareze: „Tu te-auzi ce întrebi?" Mărturisesc că mi-a fost ruşine în numele omului cu microfonul. Nu ştiu dacă şi lui.