Început de an fără inflaţie

0
0

Vineri au venit, de la Institutul Naţional de Statistică, datele inflaţiei pe ianuarie 2015. Mişcarea preţurilor, evident domolită, cunoaşte o schimbare esenţială. Cândva, de la un an la altul, populaţia avea nevoie de tot mai mulţi bani ca să cumpere tot mai puţine mărfuri.

În 2014, ca să cumpărăm aceleaşi cantităţi de mărfuri ca în 2013, suma de bani a crescut… dar cu mai puţin de 1 la sută. Câteva repere sunt în acest sens semnificative.

·    Primul reper: rata lunară. A fost negativă în decembrie 2014. Minus 0,10 la sută. A şasea rată lunară negativă din anul care a trecut. În ianuarie 2015 a intervenit, aşadar, ceea ce statisticienii numesc efect de bază. După atâtea rate lunare de minus 0,04 sau de minus 0,12 sau minus 0,10 la sută, care au adus baza de calcul foarte jos, o mişcare chiar şi nesemnificativă a unor preţuri în sus a schimbat semnul de la minus la plus în ianuarie 2015.

·    Al doilea reper: rata pe 12 luni; sau rata anuală. Era de 0,83 la sută în decembrie. Şi a scăzut la 0,41 la sută în ianuarie 2015. Una dintre cele mai mici inflaţii din Uniunea Europeană.

·     Al treilea reper: rata medie anuală. De 1,00 la sută. Deşi, în dezbaterile publice de la noi, se fac rar trimiteri la rata medie anuală a inflaţiei, importanţa ei este fundamentală. Având un compas de 24 de luni (ultimele 12 luni raportate la 12 luni anterioare) această rată nu se lasă perturbată de schimbările sezoniere, fiind indicatorul cel mai sintetic al stabilităţii preţurilor. Acesta este şi motivul pentru care, în Uniunea Europeană, rata medie anuală şi nu cea pe 12 luni este luată în calcul între criteriile de admitere în Zona Euro.

Analizând datele comunicate de INS, constatăm că se înregistrează un avantaj major în contul consumatorilor. Argumentele sunt numeroase. Mă voi rezuma la două, cele mai puternice. Mai întâi, o tendinţă sănătoasă a mişcării preţurilor, exprimată de 25 de luni de dezinflaţie viguroasă, de la o rată anuală de 5,97 la sută în ianuarie 2013 la 0,41 la sută în ianuarie anul acesta. Apoi, cele  19 luni de mişcare în jos a ratei medii anuale a inflaţiei, de la 5,1 la sută în iunie 2013 la 1,00 la sută în ianuarie 2015. De reţinut că traseul inflaţiei în 2013 şi 2014 indică o mişcare a preţurilor ce nu oferă vreun motiv de îngrijorare. Dimpotrivă, suntem mai aproape de certitudinea stabilităţii generale a preţurilor.

*

Problema e alta acum: la patul de suferinţă al inflaţiei mai curg încă lacrimi. Cine plânge după inflaţia pierdută? Desigur, cei care şi-au permis luxul să fie nerentabili (în companii de stat sau în companii private) şi au obligat populaţia şi societăţile comerciale competitive, aşa cum au făcut ani la rând, să le accepte indolenţa, nepriceperea şi risipa. Fără nici o zbatere de a transmite un mesaj clar: „Priviţi, noi facem ceva concret pentru a ne schimba, pentru a produce mai bine, mai ieftin. De ce să cumpăraţi produse de import când ale noastre sunt superioare sau la nivelul celor străine?!”… Din cauza lor, în bună măsură, ani şi ani în şir inflaţia a tot golit buzunarele. Iar milioane şi milioane de oameni necăjiţi şi-au tot făcut socoteli disperate: cât timp trebuie să muncească ei pentru a-şi putea cumpăra un aragaz, o maşină de spălat, un frigider sau un televizor. Automobilul continuând să fie inaccesibil pentru o mare parte a populaţiei, în vreme ce construirea unei case a rămas un vis pentru cei mai mulţi români. În acelaşi timp, întârzierea trecerii la adevărul preţurilor a adus ţării pierderi uriaşe, pe care le suportăm şi acum.

Poate că e bine să ştim ori să ne amintim de când, în această ţară, ne produce inflaţia dureri puternice de cap. Paradoxal, inflaţia s-a dezlănţuit în România în 1946. După ce se încheiase Al Doilea Război Mondial. Scriu „paradoxal” fiindcă ne-am fi aşteptat ca inflaţia să se fi cuplat cu războiul. Dar n-a fost aşa. A fost ceva inflaţie în Al Doilea Război Mondial, dar nu atât de mare încât să perturbe economia şi societatea. Abia după război, când ordinea comunistă se instaura în ţară, preţurile au explodat.

România se mai confruntase cu o inflaţie mare în anii ’20 din secolul trecut. Lecţia Primului Război Mondial a fost însă bine învăţată. Supraîncărcarea canalelor circulaţiei cu bani de hârtie, pe fondul unor excese financiare dramatice – împrumuturi externe masive pentru înarmare, bonuri de rechiziţii şi bonuri de tezaur, emisiuni băneşti expansive şi altele – a făcut să se umfle preţurile. În anii războiului, în medie, mărfurile de consum s-au scumpit de câteva ori. Acest galop al preţurilor, în condiţiile excesului de cheltuieli impus de cea dintâi conflagraţie globală, nu s-a mai repetat în Al Doilea Război Mondial. Restrângerea împrumuturilor externe, îngheţarea salariilor, militarizarea uzinelor, raţionalizarea consumului civil au temperat creşterea preţurilor.  

*

România, după Primul Război Mondial, găsise însă drumul izbăvirii. Trecuse prin câteva şcoli aspre, între care inflaţia din anii’20 şi Marea Depresiune din anii ‘29-’33, ce au ajutat-o să deschidă ochii, să vadă ce ne despărţea de ţările avansate şi cum puteau fi înlăturate obstacolele din calea dezvoltării ţării.  Treptat, s-au înmulţit întreprinzătorii. Mulţi dintre ei erau investitori de o factură aparte. Căci plecau de la ideea de a întreprinde ceva folositor. De a-şi cheltui banii cu un gând limpede, pe deplin lăudabil, de a obţine alţi bani, mai mulţi, din eficienţă şi performanţă şi nu din preţuri căţărătoare. Reinvestind, apoi, pentru eficienţă şi performanţă.

România a avut, în anii interbelici, şi corupţie, şi mişcări încete în economie, şi sărăcie. Dar a avut mulţi investitori îndrăgostiţi de performanţă şi de competitivitate. Cea de-a patra locomotivă a producţiei. Cei trei factori de producţie clasici – capitalul, pământul şi munca – deveniseră şi la noi, în anii interbelici... patru. Al patrulea fiind întreprinzătorul preocupat de management performant şi de profit. Şi astfel ţara, deîndată ce s-a desprins din încrengătura  Marii Depresiuni din 1929 – 1933, şi-a luat avânt într-o încercare meritorie de a ocupa un loc bun în competiţia economică globală. Având ca bază reuşitele din a doua parte a secolului al XIX-lea şi din primul deceniu şi jumătate din secolul XX. Sunt nenumărate acele evenimente, întâmplări sau împrejurări, din anii interbelici, apoi din anii războiului, de natură să deschidă ochii societăţii româneşti. Şi s-o ajute să-şi înţeleagă rostul şi calea.

Marea Inflaţie, de după război, are o altă cauză: căderea întregii economii româneşti în mrejele iluziei comuniste. Un timp planificarea de tip comunist a ţinut în loc inflaţia. Un timp doar. Apoi, preţurile au luat-o razna.

*

Cele dintâi şocuri ale ciclului inflaţionist s-au făcut resimţite cu mult înainte de noiembrie ’90. În anii ’70. De atunci încă, mai cu seamă din anii 1975-1976, s-au abătut peste România primele valuri de inflaţie galopantă. Apoi, în anii ’80, nu numai că inflaţia a continuat, dar valurile ei au şi devenit tot mai dese, tot mai viguroase. Cum s-au manifestat? România a cunoscut atunci două forme „clasice” ale inflaţiei: fie emisiunea monetară creştea peste cerinţele circulaţiei mărfurilor şi serviciilor; fie cantitatea de bani rămânea neschimbată, dar se reducea considerabil cantitatea de mărfuri şi servicii pe piaţă. Au fost şi momente, în anii ’80, în care a fost experimentată o variantă a disperării: oamenii aveau bani, dar nu aveau ce să cumpere.

Societatea românească s-a confruntat, până în decembrie ’89, cu toate cele trei forme ale inflaţiei. În plus, am avut şi inflaţie reprimată prin măsuri administrative: mercuriale, preţuri planificate, directive. Cum am avut şi piaţa neagră, cafeaua, ţigările şi băuturile fine, ca şi alte mărfuri, jucând rolul de bani.

În toamna lui ’90, a fost ridicat dintr-o dată capacul ce astupa cazanul ermetic închis în care fierbeau, împreună, inflaţia ascunsă şi inflaţia reprimată. Explozia s-a auzit în întreaga societate românească iar ecourile ei au răsunat până dincolo de graniţe. Tot acest zgomot asurzitor s-a produs în clipa în care, în dimineaţa zilei de 1 noiembrie 1990, au fost aruncate etichetele din rafturile goale: acele bucăţi de hârtie ce arătau cât zicea statul că ar fi trebuit să plătim pentru puţinele mărfuri scoase la vânzare în magazine. Căci multe mărfuri se vindeau pe uşile din spate ale magazinelor, cu preţuri de piaţă. Detonatorul a fost, atunci, raportul incredibil dintre cerere şi ofertă: la 1 leu în circulaţie existau mărfuri de numai 9 bani. Inflaţia a lucrat rapid, a scos banii „în plus” din buzunarele românilor, aducând pe piaţă un echilibru fragil, la nivelul cel mai de jos, între cererea solvabilă a populaţiei şi oferta comerţului românesc predominant de stat.    

*

Dacă inflaţie am avut şi până în decembrie ‘89, la 1 noiembrie ‘90 ce-a mai fost? Nu atunci a început inflaţia în România?

Desigur, nu. La 1 noiembrie 1990 a început să se pună ordine în inflaţie: preţuri care începeau să fie libere şi adevărate, stabilite pe piaţă, măsurători exacte, comunicare sistematică a ratelor inflaţiei, cele lunare şi cele anuale. Sistem specific economiei de piaţă.

După 1 noiembrie 1990, în anii în care populaţia şi economia au învăţat să convieţuiască cu inflaţia, preţurile s-au mişcat într-o continuă dezordine. Inflaţia am măsurat-o mai întâi cu trei cifre: în ’91, în ’92 şi în ’93. Pe urmă cu două cifre: în ’94, în ’95 şi în ’96. În ’97 însă am revenit la inflaţia cu trei cifre. Din nou am avut inflaţie cu două cifre, în ’98 şi în ’99. Iar din 2000 a început procesul de dezinflaţie. Până în 2007, când criza globală a zăpăcit iar cifrele. Dezordinea preţurilor am constat-o însă nu numai de la un an la altul, ci şi de la o lună la alta. Dacă, în dinamica anilor, dezinflaţia a făcut totuşi ceva ordine în mişcarea preţurilor, ratele lunare au continuat mult timp să exprime o stare de dezordine. În toţi aceşti ani de inflaţie, nicio lună nu a semănat cu alta. După creşteri mari au urmat salturi moderate. Sau invers: după o lună calmă, inflaţia a explodat în lunile următoare. Semnificativ este însă faptul că la noi, în România, din 2000 încoace cu deosebire, salturile cele mai spectaculoase au avut cauze structurale. Cauza-cauzelor inflaţiei fiind corecţiile repetate aplicate preţurilor.

*

Acum, după 25 de ani, inflaţia a ajuns la cota anuală cea mai de jos: 0,41 la sută. Am îndurat însă ani mulţi de inflaţie galopantă fiindcă au funcţionat şi vechile reflexe. De prea multe ori autorităţile au blocat procesul de liberalizare. Aşa au fost păcălite şi creşterea economică, şi preţurile. Fără să observăm, multă vreme, că societatea românească şi-a furat singură căciula.

E drept că, în România, în condiţii specifice, liberalizarea preţurilor a impus politici monetare restrictive. Ca la şah. Deschiderile posibile sunt multe,  dar Banca Naţională n-a putut începe mult timp decât cu unele piese. Iar, după mai multe deschideri relativ reuşite, lucrurile s-au complicat din cauza întârzierii reformelor structurale. Aşa se explică de ce, după falsa stabilitate a preţurilor din anii comunismului, jumătăţile de măsură din anii ’90, cu preţuri liberalizate parţial, n-au putut să calmeze inflaţia. Mai cu seamă pentru că producătorii se obişnuiseră să trăiască din preţuri mari, care să acopere costuri exagerate, producţie rebutată, încurajându-se astfel menţinerea unei oferte restrânse. Cererea solvabilă s-a restrâns şi ea. Tot mai mult. Salariile reale n-au mai putut creşte, pentru că o producţie lipsită de capacitatea de a fi eficientă nu avea cum să justifice alt nivel de câştiguri, mai înalt. Normal, salariile reale  mici nu puteau să asigure consumuri mai mari.

Treptat însă, în noile împrejurări istorice legate de primirea României în NATO şi de aderarea la Uniunea Europeană, au intervenit schimbări profunde. Inflaţia bunăoară, aflată ani la rând în expansiune, inducând un dezavantaj  competitiv imens faţă de ţările vecine şi faţă de întreaga lume, a început să fie tot mai calmă. Apoi, piaţa valutară a ieşit, tot  treptat, din corsetele dirijismului birocratic, „flotând” – desigur administrat – către confruntarea liberă între cerere şi ofertă.

Am considerat că este important, în acest al 25-lea an de când măsurăm inflaţia, să încerc câteva treceri în revistă ale episoadelor cu adevărat semnificative ale mersului inflaţiei. Nu doar pentru aducere aminte. Ci pentru a trage învăţăminte. Căci inflaţia a trecut, acum e vremea dezinflaţiei, dar războiul cu inflaţia continuă. Societatea românească a cucerit un cap de pod şi nu are dreptul să-l piardă.

Ţara noastră, cu o rată anuală a inflaţiei de 0,41 la sută în ianuarie (nu a fost calculată încă rata armonizată la nivelul Uniunii Europene, care încorporează inclusiv cheltuielile făcute în România de turiştii străini) se aliniază celor mai bune poziţii din Europa în privinţa creşterii curente a preţurilor. Ocupăm aceeaşi linie cu ţările europene cu poziţiile cele mai bune privind stabilitatea preţurilor. Acesta e, în mare, tabloul mişcărilor de preţuri din luna ianuarie 2015. În „coşul”, mărfurilor alimentare, in­fla­ţia a reuşit să-şi taie drum doar prin trei poziţii: cartofi, fructe proaspete şi ouă. Sau prin energie electrică în „coşul” mărfurilor nealimentare şi prin îngrijiri medicale în cel al serviciilor. Toate celelalte poziţii, atât din „coşul” mărfurilor alimentare, cât şi din „coşurile” mărfurilor nealimentare şi serviciilor, au înregistrat fie stagnări, fie reduceri de preţuri. Aceste scumpiri „se­lec­tive”, ce cuprind doar câteva poziţii din masa de bunuri şi servicii, explică "originalitatea" inflaţiei noastre. Căci ieşirile din rând, de la o lună la alta, de la un an la altul, nu exprimă nici pe departe creşterea generalizată a preţurilor de consum, ci doar câteva disfuncţionalităţi ale ofertei pe care le găsim doar în mişcarea nervoasă a câtorva preţuri.

De regulă, în anii în care inflaţia urca, numeroase voci se grăbeau să strige că BNR a ratat ţinta. Deşi nu BNR, ci România rata ţinta de inflaţie. Ratare ce rareori s-a îndepărtat semnificativ de ţintă. Timp îndelungat însă, începând din septembrie 2011, mişcarea preţurilor în România s-a încadrat în culoarul de ţintire a inflaţiei.

Merită să observăm însă că, în acest proces, importantă este strategia de inflaţie. În timp ce ţinta de inflaţie nu este atât un obiectiv, cât un semnalizator. Arată pe unde trebuie să mergem. De asta şi avem nevoie de o ţintă a inflaţiei, ca să ştim în fiecare moment cât de aproape sau cât de departe suntem de ţel. Iar când cele trei linii ale ratelor anuale – cea a inflaţiei medii anuale, cea a ratei anuale a inflaţiei şi cea a ratei armonizate la nivelul Uniunii Europene – se vor contopi, ţelul va fi atins.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite