Înarmare în ţara care a ratat tranziţia demografică

România se numără printre puţinele ţări ale Uniunii Europene care alocă 2% din Produsul Intern Brut pentru apărare. O mai fac marile puteri europene, precum Franţa şi Marea Britanie, 2,2 în 2013 potrivit Băncii Mondiale, Grecia cu 2,5 sau Cipru cu 2,1. Germania a alocat doar 1,3 din PIB în 2013 pentru cheltuieli militare.

Secretarul general al NATO Jens Stoltenberg a făcut după întâlnirea cu preşedintele României Klaus Iohannis o declaraţie care ar trebui să sune ca un clopoţel de alarmă pentru cetăţeni şi nu ca o laudă, aşa cum a fost relatată înn presă: dacă România poate, atunci e o dovadă pentru toţi aliaţii că se poate. Cu alte cuvinte, dacă România aflată la coada UE în privinţa salariului ori a nivelului de trai atunci şi ţările scandinave de unde vine şi Jens Stoltenberg ai căror indicatori în privinţa democraţiei şi nivelului de trai sunt excelenţi, dar care alocă în jur de 1% din PIB pentru apărare, trebui să poată. Ţările nordice pot, dar nu vor pentru că au alte priorităţi.

Şi Victoria Nuland a fost mulţumită de consensul politic pentru 2% pentru Apărare, deşi aceasta nu se numără printre priorităţile cetăţenilor care aşteaptă în continuare prosperitatea statului bunăstării pe care o visau în 1989 când au ieşit în stradă pentru a dărâma totalitarismul ceauşist. Şi e evident că banii alocaţi vor merge spre tehnologie militară din ţările dezvoltate. Econosmistul Lucian Isar are perfectă dreptate când spune că dacă tot am luat această decizie, banii ar trebui mai degrabă investiţi în industria românească de apărare (voxpublica, 2% pentru Mistral sau pentru Sadu), pentru a crea locuri de muncă pentru producătorii de Trasportoare Amfibii Blindate după standarde NATO de la Automecanica Moreni (Dâmboviţa), fabrică la care au lucrat şi părinţii mei până aproape de pensie.

În calitate de cetăţean al acestei ţări aş fi fost mai mândră dacă ţara mea ar avea un sistem de educaţie la fel de bun precum cel finlandez sau dacă ar seconda Franţa nu după mărimea bugetului pentru cheltuieli militare, ci pentru a ieşi cu succes din tranziţia demografică. Sociologul Marius Lazăr cerea într-o audiere publică a Fundaţiei Fridrich Ebert un pact naţional pentru demografie însoţit de o strategie integrată în condiţiile în care în 2090 România va mai avea, în ritmul demografic actual, doar 7 milioane de cetăţeni (Marius Lazăr, România îmbătrâneşte, FES, 28 noiembrie 2014). România a semi-ratat tranziţia demografică şi trece printr-o criză a responsabilităţii care a luat forma unui război între cei care îşi asumă responsabilitatea solidarităpţii şi cei care resping asumarea responsabilităţii (Elena Dumitru PSD, România îmbătrâneşte, FES, 28 noiembrie 2014).

În locul unui Pact Naţional pentru demografie care să propună politici active pentru natalitate, precum Franţa, îmbunătăţirea sistemului de sănătate publică pentru prelungirea duratei de viaţă, reinserţia în câmpul muncii a persoanelor vârstnice, România se mândreşte cu unul pentru înarmare. Ce trebuia chelului dacă nu tichie de mărgăritar şi lui Sapokjnikov din Crângul de cimişir, dacă nu un cocoş? Într-o criză a bunurilor publice care par premeditat de prost gestionate pentru a fi privatizate, România iese să facă shopping de tehnologie militară.  

Recentul pact pentru apărare, prima acţiune a noului preşedinte Klaus Iohannis, este un exemplu pentru ceea ce se întâmplă când alţii îţi stabilesc priorităţile naţionale. Se vede de pe Lună că România nu are nevoie de Mistral, ci de un pact pentru demografie. Coroniţa de la NATO, de la Departamentul de Stat, de la FMI sau Comisia Europeană pentru nişte politiceni în funcţie e mai importantă decât interesele naţionale.