În apărarea domnului Dragnea

Dacă uriaşul bulgăre de zăpadă care se prăvăleşte zilele acestea peste societatea românească, aducând distrugere, haos şi moarte a fost la început doar o pietricică, un sâmbure al Răului care a prins forţă şi viteză prin aglutinarea treptată a tot mai multe forţe ale Întunericului, atunci cred că am un nume pentru acest miez. Şi el sălăşluieşte în aproape fiecare dintre noi, cei care ne numim români, nu doar în inima domnului Dragnea.

Îmi aduc aminte cu claritate momentul primului (şi ultimului) examen cu studenţii din scurta mea carieră universitară. Într-o sală mare, cu ferestre înalte care dădeau spre curtea liniştită a Spitalului 9, studenţii scriau concentraţi răspunsurile la întrebările de examen. Sau nu. Unii se foiau, se întorceau spre vecini, priveau spre mine încercând să-mi ghicească intenţiile – e ciudat să constaţi cum, atunci când te afli de cealaltă parte a băncii, tentativele de copiere devin atât de evidente, aproape ridicole în pretenţia făptaşilor de a trece neobservaţi. La un moment dat, am observat o studentă căutând ceva în pupitru. Am mers lângă ea şi am extras de acolo un manual deschis. Cum nu aveam realmente nicio putere de a face ceva, am marcat doar un semn cu creionul pe foaia de hârtie. Speriată de semnificaţia gestului meu (dacă ar fi ştiut biata de ea că nu avea nicio semnificaţie!), studenta m-a privit curajoasă în ochi şi, cu un puternic accent grecesc, m-a apostrofat: „de ce doar pe mine? nu vedeţi că toată lumea face la fel?“ Am bâiguit ceva, dar tonul acuzator al cuvintelor ei m-a urmărit. Într-adevăr, toată lumea făcea la fel. Eu însumi copiasem la examene, student fiind. Şi nu doar studenţii furau. Toată lumea ştia despre furtul academic care stătea la baza atâtor cariere ilustre (era înainte de explozia de doctorate acuzate de plagiat, inclusiv al ministrului Sănătăţii). La puţin timp după acest incident am plecat din Catedră, dar cuvintele studentei din Grecia au rămas cu mine şi au răsunat mai puternic zilele acestea.

Toţi facem la fel! De la cei care parchează pe trotuar sau sub semnul roşu cu albastru de interzis sau „pe avarie“, blocând o întreagă bandă, pentru că „stau numai câteva minute“ sau „păi unde ai vrea să parchez?“, de la cei care îşi aprind iqos-urile şi glo-urile în restaurante şi în mall, pentru că legea nu interzice expres aceste noi instrumente, aşa că iată ce şmecheri suntem că am găsit această portiţă, de la cei care dau o şpagă sau folosesc o pilă sau amândouă pentru a trece în faţa unei liste de aşteptare la medic sau la un ghişeu oarecare şi până la senatorii melcilor care vând viitorul unei întregi generaţii pentru o insulă pe Dunăre sau o proprietate în Brazilia, diferenţa este doar de amploare a gestului de transgresiune a legii. Nu spun că toţi suntem la fel de vinovaţi. Spun că în inima întunericului care răvăşeşte în prezent România se află această credinţă devenită reflex al existenţei că legea nu mi se aplică mie. Fie pentru că legea este absurdă (ceea ce uneori este adevărat), fie pentru că interesul meu este mai presus de lege. 

„De ce doar pe mine?“ este protestul formulat de orice posesor de maşină amendat, privind la miile de maşini parcate neregulamentar şi protestul oricărui fumător atenţionat în tren, arătând spre grămada de chiştoace de pe coridor. Este protestul negustorului prins cu ocaua mică de un Vodă deghizat în haine plebee (ciudată anticipare a justiţiei acţionând în colaborare cu serviciile de spionaj!) arătând spre ceilalţi negustori cinstiţi pentru că nu au fost prinşi. Pentru că trăim într-o ţară în care legea nu se aplică tuturor, trăim cu impresia că este o nedreptate când legea ni se aplică nouă.

Îmi imaginez (şi sper) că studenta din Grecia a uitat incidentul de acum mulţi ani, dar că a înţeles în cele din urmă importanţa psihiatriei în cariera oricărui medic, indiferent de specialitate. Îmi mai imaginez şi că, în acel moment de furie şi neajutorare, şi ea a construit o explicaţie pentru ceea ce considera o nedreptate – poate că aveam ceva împotriva femeilor, poate că era victima unei conspiraţii vizându-i pe studenţii străini, să pice examenele şi să plătească şi mai mulţi bani Facultăţii care i-a jecmănit de tot felul de taxe. Şi ea, ca şi domnul Dragnea, ar fi avut nevoie de un stat paralel, de un Soros, de o forţă invizibilă care să explice de ce legea se aplica ei şi nu altora, atunci, în anul şase şi nu de la bun început, de mine, dar nu şi de restul colegilor care se aflau atunci în sală şi în toate celelalte săli unde mai dăduse examen.

Şi astfel, când privim la uriaşul bulgăre de zăpadă care se prăvăleşte zilele acestea peste societatea românească, aducând distrugere, haos şi moarte am putea să ni-l imaginăm ca format din milioanele de pietricele ale propriilor noastre (minuscule) transgresiuni. Şi să sperăm că atunci când se va opri, în cele din urmă, vom putea să începem efortul de reconstruire de la a accepta să nu mai parcăm sub semnul interzis şi de la a-i amenda pe toţi cei care o fac. Altfel, un nou bulgăre va începe a se forma, negreşit.