Ieşitul la presă

0
0

În jargonul politicienilor români s-a instalat confortabil o expresie lemnos-semidoctă: „a ieşi la presă”. Folosirea ei abundentă nu arată doar niscaiva probleme cu limba română, ci şi o relaţie nepotrivită cu gîndirea şi cu realitatea.

Preşedintele, miniştrii, ba chiar şi unii jurnalişti zic că „X a ieşit la presă şi a declarat...”. Construcţia cu prepoziţia „la” nu prea are ce căuta aici – e ca şi cum ai zice „a ieşit la păscut” ori „a ieşit la praşila a doua”.

Dar să lăsăm în seama lingviştilor asemenea lămuriri, căci nu de grija limbii române mor politicienii români. Expresia ca atare s-a instalat pe scoarţa cerebrală (câtă şi cum e) a unor politicieni pentru că, într-o societate dependentă de televizor cum e a noastră, vremelnicii noştri conducători şi-au făcut o metodă de lucru din a declara în faţa camerelor TV tot ce le trece prin cap: microfonul şi camera de luat vederi acţionează asupra politicianului român precum becul asupra câinelui lui Pavlov. Când apare un caz, o problemă, o controversă, prin cabinetele politice de nivel înalt începe freamătul consilierilor, băgătorilor de seamă şi trepăduşilor, se înroşesc niscaiva telefoane de atâta vorbit, şi apoi se trage concluzia: „trebuie ieşit la presă şi spus...”. Nu „hai să găsim o soluţie”, nu „hai să rezolvăm problema”, nu „hai măcar să facem un plan”, ci „şefu’, tre’ să ieşiţi la presă”. „Şefu’” consideră că el şi numai el trebuie să vorbească despre orice (că tre’ să-l vadă poporul, să-l ţină minte şi să-l mai voteze o dată). Aşa că nu prea mai există purtători de cuvânt. (Doar poliţia mai are, din câte am văzut la ştiri: fiecare inspectorat judeţean desemnează câte o poliţistă frumuşică şi fardată să recite la microfon texte precum „i s-a întocmit dosar penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de...”). Din acest obicei de a vorbi aiurea apar atâtea „cazuri” cu totul false, iar o declaraţie negândită, pripită sau pur şi simplu „aruncată pe piaţă” pentru a testa reacţiile generează ore întregi de dat cu părerea de pomană.

Să luăm două exemple. Bunăoară, ministrul Sănătăţii a anunţat că se vor desfiinţa Direcţiile de Sănătate Publică şi că medicii nu vor mai fi bugetari. S-a luat apoi problema la tocat şi a rezultat că nu există un plan bine pus la punct pentru asemenea măsuri, dar „se lucrează”... Unele persoane competente au şi observat, de altfel, că trăznaia cu medicii ne-bugetari nu prea ţine, atâta timp cât spitalul primeşte bani (puţini) tot de la buget: cum să-ţi negociezi salariul în regim de piaţă liberă cu o entitate bugetară, lipsită de autonomie şi care stă veşnic pe deficit? Curat liberalism! Apoi, ministrul însuşi a recunoscut că încă mai e de lucru până se va găsi soluţia pentru desfiinţarea Direcţiilor de Sănătate Publică... Şi-atunci de ce a mai trâmbiţat chestiunea la televizor dinainte? Aaa, ştiu: din spirit democratic, ca s-o „pună în dezbatere publică”. Ce să pună în dezbatere publică? O vorbă goală? Şi cam aşa se desfăşoară mai toate „dezbaterile publice” la noi. În schimb, ceea ce într-adevăr trebuie supus dezbaterii publice, conform legii (planuri de urbanism, proiecte de legi etc.), se piteşte prin buzunarele site-urilor oficiale şi doar experţii reuşesc să le găsească şi să dea de gol tentativa de aprobare pe şest...

Alt exemplu. Înghesuit între microfoane şi crezând că are o bună ocazie să mai dea în Traian Băsescu, ministrul Relu Fenechiu – o altă mare figură a gândirii strategice televizate, ca şi colegul său de la Sănătate – a scăpat porumbelul: campaniile electorale se fac pe bani negri. A dres-o după aia Crin Antonescu (vorbind mult şi plasându-se în defensivă, ceea ce echivalează cu datul de gol). A cârpit-o şi Victor Ponta: „nu vreţi totuşi să fim mai puţin ipocriţi?”. Dar problema rămâne: cum de-l apucă pe un politician să scape, pavlovian, proumbelul din gură când simte în preajmă adierea microfonului şi a camerei TV?

„Ieşitul la presă” a devenit o boală cronică cu tendinţe epidemice. De atâta „ieşit la presă”, politicienii români au intrat cu totul în lumea paralelă făcută din vorbe goale şi fac, zi de zi, câte un mare pas în afara lumii reale. Norocul lor (deocamdată) e că poporul petrece şi el, zilnic, câte 3-4 ore în faţa televizorului. Dacă posturile TV şi-ar înceta brusc emisia, clasa politică s-ar sufoca într-o săptămână, căci ar trebui să respire exclusiv aerul tare al realităţii.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite