Glasuri lirice de perspectivă
0Câteva gânduri și notații cu bătaie lungă în urma vizionării unor recente spectacole de operă sau recitaluri. Trista perioadă pandemică a adus, se știe, restricții în pregătirea tinerilor cântăreți prin imposibilul și atât de nefericitul studiu online, a adus stagnări în desfășurarea stagiunilor, lipsuri în posibilitatea de a cânta pe scenă în fața publicului, cu efecte asupra modalităților de progres.
Chiar artiștii consacrați, formați, au cunoscut perioade de involuție. Scriam în aprilie 2020 pe acest blog, văzând recitaluri online desfășurate în spații private, despre forma precară a vocaliștilor, probă a evidentei lipse a indispensabilului studiu sistematic sub îndrumare. În plus, cum vocile se nasc în orice ungher al planetei și generațiile se schimbă, prepararea tehnico-stilistică trebuie să se desfășoare normal, după preceptele statuate de veacuri.
Ei bine, revirimentul se petrece în zilele noastre, stagiunile s-au reluat în integralitate, glasuri noi, tinere, încep să inunde distribuțiile din teatrele lumii, agenții impresariali competiționează concurențial ca în vremurile bune, mai ales că artiștii apăruți sunt bine pregătiți, au calități interesante.
Reflectând la nevoia de întinerire a eșichierului liric și de progres în instruire, nu pot să nu urmăresc, răzleț, situația națională, atât de necesară în primenirea forțelor pe baza cărora se stabilesc repertoriile, premierele, se asigură continuitatea și, evident, ridicarea nivelului artistic.
Întrucât pe parcursul cronicilor am urmărit subiectul, pentru acest text am să abordez doar două evenimente „calde”, promițând continuări ori de câte ori va fi oportun.
Tripletă remarcabilă în „Lucia di Lammermoor” la ONB
Surpriza serii de 8 octombrie a fost evoluția tânărului de 34 de ani Alexandru Constantin în rolul Enrico. L-am urmărit în recitaluri și spectacole de operă încă din 2016, constatând acum că este deja un artist căruia îi stă în față o frumoasă carieră de bariton dedicat marilor personaje romantice, îndeosebi din repertoriul italian. Îl recomandă o timbralitate generoasă, rotundă, cu armonice bogate, cu egalitate a registrelor vocii și extensie sigură în acut. A cântat cu frazare impetuoasă, autoritară (aria „Cruda, funesta smania”), cu note înalte ample, impecabile ca sonoritate. Pe alocuri (actul secund, duetul cu Lucia) a avut și adresări mai moi (o necesitate și o preocupare pentru viitorul apropiat!), alături de energice („Se tradirmi tu potrai...”). Păcat că montarea lui Andrei Șerban a eludat scena „turnului” din actul al III-lea în care baritonul Enrico ar fi evoluat alături de tenorul Edgardo, Florin Guzgă, într-o pagină de mare consistență dramatică.
La 37 de ani, Guzgă are deja la activ multe roluri cu tentă lirică-spintă, prin personaje ca Ducele de Mantua, Alfredo, Riccardo (Verdi), Rodolfo, Pinkerton (Puccini), Nemorino, Edgardo (Donizetti). Simte frazarea belcanto-ului romantic, o redă fluid, asigurată de buna respirație și atașează nuanțări inspirate din înregistrările discografice de referință, pe care sunt convins că le consultă, ceea ce este foarte util și recomandat. „Verrano a te sull'aure” (duetul cu Lucia) a sunat poetic. După tirada „Hai tradito il cielo e amor...” din finalul actului al doilea, violent expusă, a abordat finalul operei cu recitativul „Tombe degl'avi miei” și aria „Fra poco a me ricovero... Tu che a Dio spiegasti l'ali”, oarecum „strâns”, dar cu dezvoltări ulterioare expresive, cu mezzevoci și diminuendi de efect, precum și cu acute bine susținute. Florin Guzgă este o mare speranță pentru noi roluri, având în vederea perceperea încadrărilor stilistice.
Soprana Veronica Anușca, 37 de ani, s-a consacrat deja ca vedetă odată cu interpretarea dificilului rol titular din „Norma” belliniană, din păcate într-o seară rămasă singulară pe prima scenă lirică a țării, după mai bine de un an. În „Lucia di Lammertmoor” a trebuit să facă față mizanscenei, s-o numesc brutal, „criminale”, care supune soprana unor evoluții regizorale pur și simplu acrobatice excesiv, urcând și coborând scări, balansându-se în leagăne, târându-se și rostogolindu-se, alergând stânga-dreapta, în timp ce derulează impecabil pretențioasele fraze belcantiste. A cântat cu linie frumoasă de glas, nuanțând unduitor, plutitor (în cavatină sau duetul cu Edgardo), expunând pianissime rafinate, diminuendi și filaje în duetul cu Enrico, ca și în celebra arie „a nebuniei”, culminația serii. Nu poți să nu ieși obosit dintr-un asenmenea spectacol și faptul s-a văzut îndeosebi în scurtimea unor supra-acute. În condiții normale de mișcare scenică, Veronica Anușca poate cânta rolul oriunde în lume.
Celor trei despre care am vorbit, le-au fost parteneri Andrei Lazăr (Arturo), Leonard Bernad (Raimondo), Sorana Negrea (Alisa), Valentin Racoveanu (Normanno). Au participat Orchestra, Corul și Baletul Operei Naționale București, dirijor Ciprian Teodorașcu, dirijori de cor Daniel Jinga, Adrian Ionescu.
În Sala mică a Ateneului, recitalul sopranei Diana Alexe
A fost programat pe 11 octombrie în cadrul stagiunii de marți seara. Tânăra artistă, în vârstă de 27 de ani, rezidentă vieneză, a ales un program eclectic de lied, operă și chiar operetă, menit să-i pună în valoare calitățile glasului de coloratură lirică, abordarea în diversitate de stil. Prospețimea și strălucirea vocii au fost evidente de la primul sunet al valsului de Künneke, plină de haz a interpretat aria Norinei din „Don Pasquale” (Donizetti), sunetele non-vibrato dublate de agilități vehemente în lamento-ul din „Giulio Cesare” (Haendel) au prefațat marea arie a Violettei verdiene, expusă pasional, cu aplomb și ușurință în derularea agilităților. Mi bemol-ul final supra-acut a servit drept „antrenament de încălzire” pentru celelalte note înalte ce au urmat în restul programului. Același aplomb scânteietor l-am regăsit în aria cu gavotă din „Manon” (Massenet), dovadă a șarmului, muzicalității și inteligenței sopranei.
Apetența pentru alte scriituri s-a probat prin contrastele între sunetele centrale ample și pianissimele mai subtile, sensibile (în lieduri și într-o arie din puțin cunoscuta „Armida”, toate de Dvořák) sau în spectaculoasa arie a focului din „Copilul și vrăjile” de Ravel. Lirismul a fost prezent în aria din „Sadko” de Rimski-Korsakov, finalizată ușor voalat. Programul a mai cuprins „Sure on this shining night” de Barber și, ca bis, într-o virtuozitate absolut nebună „La tarántula”.
Sunt convins că publicul o așteaptă pe tânăra soprană într-un spectacol de operă la București.
Diana Alexe a fost acompaniată la pian de excelenta Raluca Ouatu și a reușit tot ce și-a propus, în primul rând să cânte în șapte limbi. A lipsit tocmai... româna!?!
Se încarcă comentariile...
