Ghicitoare: rasism în adopţiile din România, Marea Britanie sau SUA?

„Soluţia pentru un sistem de adopţii mai bun în România: înfiinţarea tribunalelor pentru minori”

Un nou subiect controversat a creat valuri în presa română, cu ecouri şi la nivel european: aşa-numitul rasism în sistemul de adopţii din România. „Toată lumea din sistem cunoaşte această problemă. Românii nu vor să adopte copiii romi, au foarte multe prejudecăţi”, a confirmat secretarul de stat de la Oficiul pentru Adopţii, Bogdan Panait. citează România Liberă, într-un reportaj amplu publicat săptămâna trecută.

Etichetele au apărut foarte rapid şi iată cum pe agregatorul european de ştiri importante la nivelul statelor membre (presseurop.eu) cetăţenii europeni au putut citi cum românii sunt rasişti şi România este ţara în care se practică adopţia selectivă. Afirmaţiile generaliste cu tentă tendenţioasă sunt o practică pe care o o detest în mod particular, pentru că au un impact psihologic foarte profund şi alimentează stereotipurile, pe un fond foarte superficial de informaţie reală.

Pornind de la acest lucru, cred că cel mai bine putem oferi nişte informaţii concludente despre adopţile inter-rasiale (căci asa se numesc ele oficial) în primul rând pe baza legislaţiei. Din fericire pentru noi toţi, litera legii este cât de poate de lipsită de culoare în România (colorblind cum le place americanilor să spună) în privinţa adopţiilor. Nicio recomandare, nicio obligativitate legată de rasă, etnie, mediu social sau religios.

În opoziţie, bătrâna membră a Uniunii Europene şi etalon de civilizaţie pentru unii dintre compatrioţii noştri (deşi mulţi ar fi surprinşi de efectele generaţiei Sex Pistols asupra esenţei civilizaţiei britanice), Regatul Unit reuşea abia în februarie să modifice o lege care la prima vedere mustea a rasism: asistenţii sociali aveau dreptul legal de a împiedica adopţile inter-rasiale, luându-se în calcul factori precum religia părinţilor adoptivi versus mediul social din care provenea copilul, etnia şi o serie de alte bariere culturale. Mai mult, erau luate în considerare şi opiniile politice ale familiei candidate pentru adopţie, ajungându-se la un caz care a scandalizat societatea britanică în decembrie 2012. Asistenţii sociali au retras copiii adoptaţi ai unei familii de britanici din Rotherham, după ce au descoperit că aceştia erau susţinători ai partidului UKIP, al cărui lider, europarlamentarul Nigel Farage doreşte separarea ţării sale de Uniunea Europeană.

Toate aceste bariere, legale de altfel, ale statului britanic, au dus la adopţia a numai 3,450 copii în 2012, deşi erau instituţionalizaţi peste 67,000. Adiţional, copiii abandonaţi aflaţi în sistemul social britanic au mari probleme de învăţare – 1 din 3 copii orfani nu reuşesc să citească până la vârsta de 7 ani (în Marea Britanie, şcoala începe la 5 ani), iar 7 din 8 nu termină cele 10 clase obligatorii.

Este recomandabil să ne îndreptăm atenţia spre adevăratele probleme ale sistemului de adopţii din România, aşa cum reies din statisticile Oficiului Român de Adopţii de anul trecut: birocraţia excesivă, lipsa personalului şi întârzierile cauzate de instanţele judecătoreşti. În România, din 60,000 de copii orfani au fost adoptaţi în 2012 doar 1,302. Însă cauzele în opoziţie cu situaţia britanicilor sunt diferite, deoarece foarte puţini copii sunt declaraţi adoptabili. Directorul general de la DGASPC Bacău, Sorin Braşoveanu declara în decembrie 2012: "Dacă eu încep procedura de adopţie când copilul are şase luni şi instanţa îmi dă termen când el are un an şi ceva, ajunge să fie adoptat la doi ani şi ceva. Or familiile vor copii cât mai mici". Soluţia: înfiinţarea tribunalelor pentru minori. SUA are acest sistem funcţional, prin care s-a reuşit reducerea timpului de aşteptare a verdictelor în cazul anchetelor sociale.

Tot, SUA, o ţară care se luptă cu rasismul încă de la înfiinţarea sa ca naţiune, a promulgat în 1994 Actul de Plasament Multietnic, prin care interzice orice amânare sau negare a unei adopţii pe criterii rasiale, etnice sau religioase. Ceea ce face Marea Britanie 19 ani mai târziu.

Întorcându-ne la opţiunile pe care le au părinţii candidaţi în procesul de adopţie, aici părerile sunt împărţite inclusiv între specialiştii care studiază fenomenul, precum există şi o voce puternică a unor activişti sociali. Pot concluziona astfel, că nu se pune problema rasismului ci mai degrabă a dorinţei de a oferi atât copilului, cât şi familiei, posibilitatea integrării sociale mai uşoare (în contextul asemănărilor fizice ale copilului cu familia) şi de asemenea de a-i putea oferi cea mai bună întelegere din punct de vedere cultural.

Desigur, în SUA se fac cele mai amănunţite studii de zeci de ani pe această temă, întrucât diferenţele fizice şi culturale între populaţia de descendenţă europeană şi cea africană sunt mai mult decât vizibile. S-a observat astfel un disconfort crescut al copiilor afro-americani adoptaţi de părinţi albi, în ceea ce priveşte fizicul. Pe de altă parte, ei înregistrează cazurile cu cele mai bune rezultate şcolare pe termen lung (raportat la restul adopţilor). Există de asemenea asociaţii ale afro-americanilor care se simt profund lezate de adopţiile inter-rasiale şi le consideră dăunătoare pentru perpetuarea rasei lor, prin diminuarea expunerii la mediul socio-cultural din care provin. Surprinzător, nu?

Nu ne doream oare o societate colorblind, în care rasa şi culoarea pielii să fie ultimul lucru după care îl judecăm pe cel din faţa noastră? Mă întreb ce ar fi spus Martin Luther King despre această mişcare radicală.

Cu toate aceste lucruri luate în considerare, sper că se vor rezolva problemele de infrastructură ale sistemului de adopţii din România şi ulterior vom analiza şi existenţa sau nu a rasismului în adopţii.