Gafele presei americane în cazul atentatelor din Boston

Prima pagină controversată a tabloidului The New York Post din 18 aprilie 2013

De mai bine de o lună, revistele de specialitate şi site-urile americane care se ocupă cu critica mass-media nu mai prididesc să analizeze felul în care presa din SUA a tratat atentatele din Boston, mai ales în primele ore febrile de breaking news.

Două teme principale ies în evidenţă în majoritatea materialelor: gafele jenante comise de către unii jurnalişti mainstream şi implicarea fără precedent a oamenilor de rând în documentarea evenimentelor. 

Grabă, prostie şi senzaţionalism

Un episod dramatic de “breaking news” poate consacra un jurnalist aflat la început de carieră, dar poate şi compromite iremediabil reputaţia unuia care a excelat zeci de ani în domeniu. Atacul terorist din Boston a avut ambele consecinţe, unii ziarişti americani asigurându-şi probabil încă de pe acum următorul Pulitzer, pe când alţii s-au văzut în poziţia de a fi întrecuţi în de-ale jurnalismului de nişte amatori deţinători de spirit de observaţie, un dram de deşteptăciune şi mult entuziasm.

Mai întâi, însă, un pic de istorie. Şi asta pentru că nu e prima dată când consumatorii de presă din America au avut ocazia să vadă live jurnalişti profesionişti nevoiţi să-şi ceară în mod repetat scuze pentru prostiile pe care le dăduseră pe post cu doar câteva minute înainte. Doar în ultimul an, o bună parte din presa americană a dat cu băţul în baltă în relatările despre următoarele evenimente majore:

• Decizia Curţii Supreme pe tema noii legi a sănătăţii (iunie 2012) - când CNN a anunţat eronat că aşa-numita “Obamacare” a fost invalidată, iar un blog până atunci obscur le-a arătat tuturora cum se citeşte o hotărâre judecătorească.
• Atacul armat dintr-un cinematograf din Aurora, Colorado (iulie 2012) – când ABC News a spus că ucigaşul, James Holmes, avea legături cu mişcarea Tea Party, anunţ bazat pe faptul că acest nume (unul destul de comun în America) apărea pe site-ul unei organizaţii Tea Party din Colorado.
• Uraganul Sandy (octombrie 2012) – când comentatorii CNN au bătut câmpii cu graţie pe tema inundaţiei Bursei newyorkeze, inundaţie care s-a dovedit mai apoi a fi avut loc doar în imaginaţia unui analist financiar de pe Wall Street.
• Masacrul dintr-o şcoală din Newtown, Connecticut (decembrie 2012) – când The New York Times a anunţat că presupusul ucigaş se numeşte Ryan Lanza, acesta fiind de fapt numele fratelui adevăratului criminal.

În cazul atentatelor din Boston, două au fost gafele jurnalistice care au făcut înconjorul blogurilor criticilor mass-media: o “greşeală cinstită” de documentare comisă de către John King, un reporter CNN cu experienţă şi o strategie senzaţionalistă şi parşivă pusă în aplicare de către tabloidul murdochian The New York Post. Să le luăm pe rând.

“Individ cu tenul închis la culoare”

Patru zile le-au trebuit autorităţilor americane să-i identifice în mod oficial pe fraţii Ţarnaev drept autorii atentatelor. CNN-ului, însă, i-au trebuit doar două zile pentru a anunţa, prin persoana lui John King, un reporter cu ştate vechi în jurnalismul de televiziune american, că FBI-ul sunt în căutarea unui individ “cu tenul închis la culoare”. King a spus că informaţia i-a fost furnizată de către unul dintre contactele sale din poliţie, al cărui nume nu poate fi divulgat. Jurnalistul a mai adăugat că e perfect conştient de faptul că această descriere parţială îi va înfuria probabil pe unii dintre telespectatorii săi. Într-o societate în care negrii sunt deseori suspecţi de serviciu în cazul infracţiunilor violente, a identifica un presupus asasin strict pe baza nuanţei tenului său (un indiciu cât se poate de dubios dată fiind imensa diversitate cromatică a locuitorilor unui oraş de mărimea Bostonului) înseamnă a te juca cu focul. După cum am aflat cu toţii mai târziu, adevăraţii suspecţi erau caucazieni din toate punctele de vedere. King nu dăduse însă doar glas unei prejudecăţi vechi de când e America, ci şi colportase informaţii absolut eronate, autorităţile neavând niciun suspect “cu tenul închis la culoare”.

Arestatul-fantomă

La scurt timp după această primă gafă, King a supralicitat şi a anunţat în direct că poliţia arestase deja pe cineva. Dacă această ştire s-ar fi dovedit a fi adevărată, reputaţia profesională a lui King ar fi ajuns la cote astronomice. A reuşi să capeţi şi să confirmi o astfel de informaţie de interes major înaintea sutelor de competitori înseamnă a avea abilităţi de investigaţie ieşite din comun, precum şi nişte surse excelente care au încredere în tine – două calităţi pe care le au doar jurnaliştii cu adevărat mari. Din păcate pentru King, informaţia s-a dovedit a fi eronată: poliţia nu arestase pe nimeni.

Şi cum se întâmplă deseori în lumea mass-media, gafa unuia e prilejul altuia de afirmare. Pete Williams, un corespondent al NBC News pe teme juridice, a intrat pe post zece minute mai târziu pentru a infirma ştirea. “Primim informaţii contradictorii de la surse în care avem în mod normal încredere. Nu putem da cu banul ca să alegem una dintre ele. Trebuie să ne uităm la toate cu atenţie înainte de a spune că ştim sigur ce s-a întâmplat. Tot ceea ce vă putem spune acum cu certitudine este că toate sursele noastre ne-au declarat că nu s-a făcut nicio arestare” a spus Williams.

“Jenant”

Timp de-o jumătate de oră, însă, CNN-ul s-a ţinut ca orbul de bâtă de afirmaţiile lui John King. Certitudinea jurnaliştilor s-a mai înmuiat abia după ce un expert invitat de către postul de televiziune să comenteze evenimentele a spus că are informaţii sigure că nimeni nu a fost arestat. Iar lovitura de graţie a venit de la FBI care, într-un anunţ postat pe Internet, a negat categoric că ar fi pus cuiva cătuşele. Reporterul CNN-ului se făcuse de râs, iar cel al NBC-ului devenise eroul presei. (A doua zi Williams a fost unul dintre primii jurnalişti care au anunţat – corect – că unul dintre adevăraţii suspecţi murise).

CNN a explicat mai târziu că afirmaţiile lui King se bazaseră pe spusele a nu mai puţin de trei surse independente (în conformitate cu recomandările manualelor de jurnalistică). King nu a fost leneş şi nici de rea credinţă, însă a comis un păcat jurnalistic major: a avut încredere în surse proaste. Într-un interviu oferit de curând unui post de televiziune local, King a calificat episodul anunţului eronat drept “jenant”. Interesant, gafa sa, însă, nu pare a fi afectat deloc credibilitatea CNN-ului (atât cât mai există ea în era Internetului): în miercurea de după atentate, postul a beneficiat de cea mai bună vizionare de la începutul războiului din Irak din 2003.

Porcăriile lui The New York Post

Dacă greşelile lui John King sunt oarecum scuzabile, cele comise de către tabloidul The New York Post nu pot fi iertate de către niciun critic mass-media şi de-acum înainte vor fi probabil predate în şcolile de jurnalism la capitolul “Aşa nu”.

Prima eroare: La scurtă vreme după explozia celor două bombe artizanale, The Post a anunţat pe site-ul său că cel puţin 12 persoane şi-au pierdut viaţa. Şi asta în timp ce absolut toate celelalte ziare, televiziuni, radiouri şi site-uri de ştiri spuneau că nu pot confirma decât două victime. A doua zi dimineaţă, pagina Post-ului a mai nuanţat lucrurile, spunând că ar fi vorba “oficial” de doar trei morţi… dar că sursele sale insistă că sunt de fapt 12. Câteva ore mai târziu, ziarul renunţa complet la “exclusivitatea” sa, scriind, ca tot restul lumii, că exploziile uciseseră trei oameni.

A doua eroare: Pe modelul John King, şi The New York Post a anunţat, în chiar ziua atentatelor, reţinerea unui suspect de către autorităţi. Ziarul nu s-a oprit însă la abureala cu “individ cu tenul închis la culoare”, ci a anunţat că suspectul este un student de naţionalitate saudită. A doua zi, îndreptarea: studentul saudit a existat, într-adevăr, dar nu fusese suspect, ci victimă.

A treia eroare: Arătând că nu învăţaseră nimic din greşelile din ultimele zile, în vinerea de după atentate, redactorii ziarului au pus pe prima pagină o fotografie imensă cu doi spectatori la maraton, sub titlul “Oamenii-rucsac / Federalii le caută pe aceste două persoane pozate la Maratonul din Boston”. Sintagma “oamenii-rucsac” (“bag men”, în original) este un joc de cuvinte menit să facă referire atât la genţile pe care le poartă indivizii din imagine, precum şi la presupusele intenţii necurate ale celor doi. (În engleza americană, “bagmen” este porecla dată mafioţilor care încasează taxele de protecţie).

Poza folosită­ de către The Post fusese trimisă de către un simplu cetăţean autorităţilor locale care ceruseră tuturor celora care asistaseră la maraton să le dea pozele sau filmuleţele făcute în zona finişului. Poliţia şi FBI-ul primiseră mii de imagini asemănătoare, iar poza aleasă de către The Post nu avea de ce să fie scoasă în evidenţă. Mai târziu, când s-a dovedit că bărbaţii din poză (doi imigranţi marocani cu “tenul închis la culoare”) n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu atentatele, redactorul-şef al publicaţiei s-a apărat spunând că cei doi nu fuseseră niciunde identificaţi de către ziar drept “suspecţi”. Scuza nu a ţinut, însă, la nimeni. (Oarecum amuzant, un site de investigaţii, The Smoking Gun, a descoperit că o altă poză cu cei doi indivizi folosită de către The Post pe site-ul său fusese salvată sub numele de “suspect-525x415.jpg”). Tatăl unuia dintre cei doi a anunţat că îşi angajează un avocat pentru a da ziarul în judecată. (Se poate câştiga un astfel de process în America? Citiţi o excelentă analiză pe această temă aici.)

Fiecare cuvânt contează

Aşa cum am menţionat la începutul acestui material, presa americană nu se află la prima boacănă de genul identificării greşite sau premature a unui suspect. Şirul lung de neghiobii din ultimii ani i-a făcut pe toţi criticii mass-media americani să se aştepte la ce-i mai rău din partea jurnaliştilor şi în cazul maratonului din Boston. În dimineaţa de după atentate, Al Tompkins, un expert al Institutului Poynter (cel mai important think-tank mass-media din America), a postat un articol în care făcea câteva recomandări urgente jurnaliştilor americani, printre care şi următoarele:

• “Spuneţi-le oamenilor clar ce ştiţi şi ce nu ştiţi”.
• “Dovediţi că înţelegeţi impactul emoţional al acestei tragedii”.
• “Aveţi grijă cu imaginile pe care le folosiţi acum şi în zilele care vin”.
• “Nu exageraţi” (cu referire la folosirea de grafică şi fond sonor apocaliptice, gen “America sub asediu!”).

Intervievat prin telefon de către Adevărul, Tompkins a explicat că fiecare imagine şi fiecare cuvânt folosit de către jurnalişti într-un astfel de moment de criză poate avea repercusiuni serioase. Spre examplu, cuvântul “terorism” (pe care preşedintele Obama nu l-a pronunţat în prima sa ieşire în presă de după explozii) nu ar trebui să fie aruncat în dreapta şi-n stânga înainte de a fi cunoscute coordonatele exacte ale atentatelor. “Ştiu că subiectul e foarte sensibil, dar după părerea mea acest cuvânt este unul subiectiv. ‘Terorism’ presupune alegerea aleatorie a ţintei; presupune că scopul [atacatorului] este de a teroriza, nu de a anihila o persoană sau un grup de persoane. Deci [dacă foloseşti cuvântul] ‘terorism’ înseamnă că îţi este deja cunoscut scopul – acela de a teroriza oamenii. Şi deocamdată nu putem fi siguri de aşa ceva - deşi probabil că o astfel de presupunere este îndreptăţită” spune Tompkins.

“Nu speculaţi deloc”

Întrebat când pot jurnaliştii să speculeze în legătură cu identitatea atacatorilor (à la The New York Post), Tompkins a fost tranşant: niciodată. “Nu speculaţi deloc. Nu serveşte la nimic. Poţi să spui ‘nu ştim’ sau ‘avem surse diferite, fiecare cu presupunerea sa, însă niciuna nu e mai credibilă decât celelalte’” spune Tompkins. (Iată un exemplu amuzant de jurnalist care mărturiseşte că nu are ce informaţii să ofere: neştiind că este în direct, un reporter al New England Cable News, s-a plâns că “Nu ştim nici pe dracu’!” [“We don’t know shit!”]).

Jeff Jarvis, un alt critic mass-media cu greutate, propune crearea unui categorii speciale de informaţii cu numele de “Ce trebuie să ştiţi despre ce auziţi de prin alte părţi” prin care telespectatorii sau cititorii să fie avertizaţi în legătura cu credibilitatea zvonurilor de care sunt asaltaţi încă din primul minut de breaking news. Exemplu: “Poate că aţi auzit că au explodat mai multe bombe. Trebuie să ştiţi că nu putem identifica originea acestei informaţii şi că nu am primit nicio confirmare oficială în acest sens, aşa că să nu vă încredeţi în astfel de ştiri. Încercăm să aflăm de la poliţie care este adevărul şi cum aflăm ceva, cum vă spunem şi dumneavoastră”.

Botezul jurnalistic al reţelelor sociale

“Atentatul din Boston şi vânarea ulterioară a suspecţilor a constituit, din mai multe puncte de vedere, prima mare ştire cu-adevărat interactivă. Nu a fost primul caz mare asupra căruia reţele sociale s-au concentrat la modul obsesiv, însă a fost primul caz în care milioane de oameni au fost o parte integrantă din ştirea propriu-zisă. Unii au ajuns în această poziţie din propria iniţiativă, apucându-se de trecut în revistă fotografii pe Reddit sau 4chan [două reţele sociale populare – n.red.]; alţii pur şi simplu s-au nimerit să fie în Boston şi şi-au văzut postările de pe reţele sociale incluse în ştirile zilei datorită locaţiei lor” scrie jurnalistul Felix Salmon într-un articol dedicat complexităţii noului ecosistem jurnalistic. Datorită proeminenţei lor fără precedent din cazul atentatelor din Boston, reţelele sociale au constituit una dintre cele mai importante subiecte de discuţie în publicaţiile industriei americane de mass-media. Cum s-au comportat Twitter şi Facebook în cazul Maratonului din Boston? Am intrat în era aşa-numitului “jurnalism cetăţenesc”? Mai este nevoie de jurnalişti profesionişti? Cum ar trebui instituţiile de presă să se folosească de reţelele sociale ? Cum faci să-ţi dai seama ce e credibil şi ce nu din ceea ce vine pe Twitter şi Facebook?

Minciuna şi antidotul său pe Twitter

Să începem cu prima întrebare. Cum s-au comportat Twitter şi Facebook în cazul Maratonului din Boston? Deloc rău, spun specialiştii – poate chiar mai bine decât unele instituţii de presă mainstream. Într-un interviu oferit Adevărului, Erik Wemple, blogger pe probleme de mass-media pe platforma Washington Post-ului, a povestit că, imediat după producerea exploziilor din Boston, a fost plăcut impresionat să vadă o mulţime de postări pe Twitter îndemnând jurnaliştii să fie precauţi şi să se abţină de la a răspândi zvonuri neconfirmate. “Twitter este foarte bun la a se corecta pe sine însuşi” spune Wemple.

Matthew Ingram, un alt expert intervievat de către Adevărul, este de acord cu bloggerul Post-ului, explicând că dezavantajul cel mai mare al Twitter-ului (diversitatea incredibilă a postacilor) constituie în acelaşi timp şi avantajul său cel mai important. “Când ai posibilitatea de a vedea cu ochii tăi informaţia corectă, informaţia incorectă, farsele, minciunile şi aşa mai departe, poţi să şi faci corecţii. Înainte, cu treaba asta se ocupau jurnaliştii în redacţii, departe de ochii lumii. Înotau într-o mare de informaţii de tot felul pe care încercau din răsputeri să le verifice. Acest proces este mai uşor de înfăptuit când iau mai mulţi oameni parte la el. Da, avem mai multe persoane acum care răspândesc informaţii false, dar avem de-asemenea mai multe persoane care pot să şi corecteze acele informaţii. În cele din urmă, jurnalismul n-are decât de câştigat din asta” explică Ingram.

Verificarea tweets-urilor

Nu toată lumea, însă, are încredere în abilitatea Wild West-ului informaţional care este Twitter de a se auto-corecta. Exasperaţi de înmulţirea exponenţială a minciunilor şi farselor care vin de pe Twitter cu ocazia breaking news-urilor din ultima vreme, mulţi lideri de opinie pledează în favoarea creării – de către compania-mamă a Twitter-ului, de către guvern sau de către breasla jurnaliştilor – a unui mecanism de identificare a tweets-urilor care conţin informaţii eronate. Dacă reglementarea prin lege a transmiterii de informaţii prin intermediul reţelelor sociale nu va prinde prea curând în societatea mai degrabă libertariană americană, ideea de a încuraja părinţii Twitter-ului să-i pună acestuia lesă şi botniţă ar putea suscita oarecare interes. Ingram speră, însă, că aşa ceva nu se va întâmpla. A cere celor de la Twitter şi YouTube să verifice informaţiile care sunt transmise prin intermediul lor, spune Ingram, înseamnă a le cere să devină redactori de presă, ceea ce e un rol complet diferit de cel pe care îl joacă acum aceste companii. Iar direcţionarea resurselor (bani, ore-muncă) către două activităţi majore (verificare şi distribuţie) în loc de una ar afecta iremediabil calitatea serviciilor oferite. “Nu le poţi face pe amândouă. Ori rămâi o platformă agnostică de distribuţie care dă mai departe toate informaţiile pe care le primeşte, ori devii genul de agent care decide ce e adevărat şi ce nu e” spune Ingram. Soluţia sa? Să lăsăm jurnaliştii să se ocupe în continuare de verificarea informaţiei. Atenţie, însă, nu doar jurnaliştii profesionişti, ci şi cei amatori – aşa-numiţii “jurnalişti-cetăţeni”.

Modelul jurnalistic Pro-Am (profesionişti + amatori)

Şi-aşa ajungem la controversata chestiune a “sherlock holmeşii” de ocazie o valoare adăugată (din punct de vedere al circulaţiei informaţiei veridice) sau sunt ei simbolul unei anarhii informaţionale în care nimeni nu mai poate deosebi adevărul de minciună? Cum era şi de aşteptat, Matthew Ingram e de părere că jurnaliştii profesionişti nu au decât de câştigat din colaborarea cu jurnaliştii amatori. El oferă în acest sens exemplul britanicului Eliot Higgins care a devenit în ultima vreme una dintre cele mai credibile surse de informaţii despre armamentul din dotarea rebelilor sirieni, în ciuda lipsei sale de pregătire jurnalistică sau militară.

În cazul atentatelor din Boston, jurnalismul cetăţenesc a funcţionat pe principiul “una caldă, una rece”. Una caldă: cazul lui Bruce Mendelsohn, un fost medic militar care se afla la o petrecere într-o clădire din apropierea liniei de finiş. În momentele de după explozie, Mendelsohn a postat mesaje şi poze pe Twitter care au fost preluate imediat de către diverse instituţii de presă datorită veridicităţii şi exactităţii lor. Şi-una rece: implicarea eronată a unui student indiano-american în atentate de către unii useri mult prea zeloşi ai reţelei sociale Reddit.

Dacă doriţi să mai citiţi

Drept mulţumire pentru faptul că aţi ajuns până aici cu citirea acestui articol (mult prea) lung, vă mai ofer câteva link-uri interesante:

• Un articol despre o mutare dubioasă efectuată de către tabloidul Daily News: ştergerea cu ajutorul Photoshop a unei răni de pe piciorul unei femei dintr-o poză de pagina întâi. Şi o scurtă analiză pe tema difuzării de către presă a imaginilor şocante.
• “[F]uria pe care o simţiţi faţă de autorul acestui atentat din Boston este aceeaşi furie pe care o simt, în formă continuată, şi unii străini faţă de America din cauză că aceasta omoară oameni nevinovaţi în ţările lor”. Glenn Greenwald, o puternică voce critică la adresa politicii externe a Statelor Unite.
• Cum îşi corectează The New York Times greşelile din articole.
• O cronologie a atentatelor teroriste de pe teritoriul Statelor Unite, din 1886 şi până în zilele noastre.
• O colecţie de reportaje multimedia pe tema atentatelor din Boston.
• Cum au fost identificaţi până la urmă fraţii Ţarnaev ca fiind autorii atentatelor.
• Vizualizarea tweets-urilor despre atentate pe durata 15-16 aprilie.
• Ziua de 15 aprilie 2013 a fost “cea mai tristă zi” din istoria Twitter-ului.
• Cum să verifici veridicitatea informaţiei venită de pe reţelele sociale.                                                                                                                                                                                                                                            

Întrebare pentru criticii mass-media amatori din România: Cum se comportă presa română (ziare, televiziune, radio, internet) când se confruntă cu evenimente majore, de genul atentatelor din Boston?