Francois Berlean, ruda noastră

0
0

FIFF-ul continuă la Namur, și întâlnirea cu Francois Berleand a fost epocală. De un șarm infinit, deși mărturisea că n-a avut fizicul unui actor prin definiție, prin jocul său inteligent, nuanțat și plin de umor a făcut carieră. Una strălucită!

Ei bine, familia lui vine din Basarabia, evreu ucrainian, cu bunici artiști, după o școală de comerț, e înscris, întâmplător, la un curs de teatru, și, la propriu, lumina încă puternică a reflectoarelor, îl cucerește. A jucat și câte 3 spectacole diferite pe zi, are încă trac, a părăsit lumea experimentalului, pentru că îl plictisea și plictisea și publicul. A revenit la clasic, iar în filme are peste 100 de personaje, nu neapărat principale, dar de neuitat (precum cea a directorului ambiguu din Concertul lui Radu Mihăileanu, unde e la cadru și cu al nostru Vlad Ivanov, oligarhul rus, care-i replică savuros: Je m’en fous/ Mă doare în cot, când vine vorba de respectarea drepturilor de autor). Și revenind la pelicula Last Dance, prima scenă e colosală, Berleand pe marginea patului, înfulecând niște madeleine cât o jumătate de baghetă (nu de vrăjitor sau de dirijor), ci una comestibilă, în vreme ce sosia / clona lui Marcel Proust îi citește din „În căutarea timpului pierdut”(neuitat la centenarul de la moartea sa).

Stresul pentru corectitudinea politică face ravagii și aici. Și urgent apar retractări și chiar o oarecare temere, singura permisă rămâne o reclamă la mașinile de spălat Bosh, care poate conota cu echivalentul fritzi-lor de la noi, tot din vremea războiului, și care totuși n-a apărut niciodată deși părea un joc de cuvinte ideal pt rufe de curățat , interpretat ca unul… murdar.

Și am mai aflat că a interpretat și preoți și episcopi (întâlnirea, pe viu, se făcea la NEF, o splendidă catedrală desacralizată, unde pare totuși bizar să bei o cafea sau o Stella Artois ori o Houpe de Namur, chiar dacă berea a fost inventată de călugări 😊).

Revenind la filmele din festival au rămas tot pe familie și copii, Al 6-lea copil, un subiect necesar pentru a nu ajunge la tot felul de tertipuri periculoase și a nu se ajunge la avort, cand nu-i dorit, dar pentru asta trebuie schimbată legea adopțiilor, pretutindeni în lume. Retour a Seoul/Întoarcerea la Seoul (cu o surpriză, o prezență a unei echipe românești, pe generic, și a Dianei Păroiu, de la Cannes fiind deja recunoscută ca producătoare de prezent și viitor) e de data asta o fată, înfiată cândva în Franța, spre binele ei, dar care vrea să-și cunoască părinții biologici, nerecomandată inițiativă.

Noi studenții un documentar din Republica Centrafricană, unde e o sărăcie lucie, corupție și o viață tristă fără speranță.

Marele șoc a fost imediat după: Oameni de treabă (venit de la Festivalul de la Sarajevo), românescul mult așteptat, un western din Estul sălbatic, cu un polițist de țară, în loc de șerif (Iulian Postelnicu), un primar și un popă dubioși, și un final înspăimântător! La întrebarea unui confrate belgian, cu un zâmbet plin de ironie, doar văzuse o comedie neagră, dacă: Așa e la voi, am mai fost în stare să spun că : Nădăjduiesc că așa e doar filme! Sigur că aș prefera un sat de sec. 21, ca-n Normandia, dar se pare că nu-mi cunosc destul de bine România profundă. Tot mai sper că e doar de dragul de a înspăimânta (fără vampiri ori vârcolaci) spectatorul și de a regiza și filma (cuplul Regizor :Paul Negoescu/ DOP: Ana Drăghici) impecabil (scena chipului în apa/ oglindă rămâne pe retină)… Categoric e candidat la premii!

Mi-am dres gustul amar cu o comedie belgiană Les grands seigneurs, un datornic vândut și bancherul său răpit, care vor da o spargere plină de haz.

Și a doua zi cu extraordinara animație de astă dată (căci există ecranizări cu actori), Le Petit Nicolas (se poate vedea și la Animest, jos pălăria pentru o asemenea selecție), despre cum a apărut personajul, benzile desenate, de ziar mai întâi și apoi în albume fabuloase, și prietenia Sempe / Goscinny (cu vocea fiicei lui, Anne G.pt Mamă).

Încă un desen cu 3 povești: Faraonul, sălbaticul și prințesa și în afara FIFF : Coup de theatre , care apare și la noi, un englezesc, amuzant foc, pornind de la Cursa de șoareci, piesa cult a Agathei Christie.

Originea răului, iar unul sinistru, dar care te ține cu sufletul la gură, cu foarte prezenta Laure Calamy, total diferită de Annie en colere sau Antoinette (cu măgărușul prin munți după iubit, care i-a adus un Cesar). Amore mio, despre o mămică văduvă și de o isterie greu de suportat, un puști adorabil, și o soră la ani lumină, ca educație. La gravite / Legea gravitației, o luptă între clanuri de marginali, despărțite de generația căreia îi aparin, cumplit de violent și firește cu traficanți de droguri (prezenți și pe străzile ce par atât de liniștite ale Namur-ului).

Și seara s-a încheiat cu Maria reve, dedicat tuturor Maiilor, care visează să se îndrăgostească și chiar e molipsitor, cu o Karine Viard, ca de obicei, fermecătoare.

Corespondență de la fața locului, din Belgia.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite