Fericirea ca soluţie

Este fericirea un moft? Sau poate ea este o soluţie concretă pe care o societate oarbă încă nu o vede? Şi ce anume trebuie schimbat la România pentru a trăi într-o ţară „ca afară“?

Se fac 2 ani de când lucrez zilnic cu domeniul fericirii. Din când în când, mi se întâmplă să mă întâlnesc cu oameni care mă privesc cu uimire negativă şi circumspecţie când le spun cu ce mă ocup. Unii sunt tineri, alţii sunt în vârstă. Cei care se feresc însă cel mai mult de noi sunt oamenii cunoscuţi în România.  

 Să vă spun un lucru pe care nu l-am mai spus niciodată: în toamna lui 2013 am organizat o conferinţă despre fericire. Am avut 4 invitaţi străini, traineri sau psihologi şi un singur invitat român din afara domeniului  de dezvoltare personală. Ne doream să fie cineva care îşi trăieşte viaţa cu pasiune şi entuziasm.  

 Cei 4 invitaţi străini au venit benevol şi au răspuns pozitiv invitaţiilor noastre imediat ce le-au primit. Unii dintre ei au călătorit din SUA şi Japonia doar pentru a vorbi în faţa românilor. Pe invitatul român l-am găsit însă de abia din a 6a încercare, după ce personă după persoană ba ne-au amânat, ba nu ne-au răspuns, ba ne-au repezit la telefon.  

 Uneori aceste refuzuri sunt demotivante şi pentru noi. Oare ceea ce facem noi este într-adevăr o soluţie pentru societatea în care trăim? În contextul în care ţara pare că arde tot mai tare, oare nu suntem noi baba care se piaptănă? Păi cum, noi avem probleme şi ne gândim la starea de bine?  

 Acum câteva zile, am găsit răspunsul într-un loc neaşteptat: un city break în Spania. Am ales să mergem în oraşul în care eu am studiat anul 3 din facultate, La Coruna. Este un oraş mediu, capitala provinciei Galicia, pe malul Oceanului Atlantic, la câţiva zeci de kilometri de graniţa cu Portugalia.  

 Din momentul în care am ajuns, am început să observ ceva. Un lucru pe care îl uitasem la spanioli, dar acel lucru care mă face să îmi doresc să revin mereu şi mereu. Spaniolii zâmbesc mult, vorbesc frumos şi glumesc continuu.  

 Indiferent dacă eram la coadă la magazin, la ghişeu, cafenea sau pur şi simplu pe stradă, peste tot în jurul meu vedeam acelaşi lucru: oameni luminoşi, oameni care vorbeau tare şi cu pasiune, care râdeau greu. Am văzut bătrâni care abia se mai ţineau în baston în timp ce mergeau cu prietenii spre sală de bingo. Am trecut pe stradă pe lângă o doamnă de vreo 80 - 90 de ani, cheală pe jumătate de cap, dar cu părul vopsit şi coafat pe cealaltă jumătate. Mergea mândră şi fără griji, în timp ce îşi ţinea de braţ soţul.  

 Am văzut parcurile pline cu copii gălăgioşi şi adulţi care ţipau mai tare ca ei. Nu conta "că ne aude lumea" sau că "te-ai murdărit". Libertatea şi starea de bine sunt un fel de reguli sociale necesare tuturor spaniolilor. Nu am văzut oameni trişti pe unde am fost!  

 În timp ce mă uitam la ei, pe jumătate mirată, pe jumătate frustrată îmi răsunau în minte cuvintele bunică-mii care are peste 80 de ani: "Vai, vai, Mălina. Mi-a dat doctorul un baston. Bătrâneţea e grea, o să vezi tu." sau cuvintele celor care ne-au refuzat la conferinţă: "În timp ce Ponta se ceartă cu Băsescu, crezi că de fericire îmi arde mie?"! sau "Cum adică să vorbesc despre fericire? Da' ce-i prostia asta?". Că la noi fericirea e un fel de gest egoist copilăresc şi noi suntem oameni prea „serioşi" ca să ne preocupăm cu prostii, iar eu mi-am dat seama:  

•  De ce electoratul românesc poate fi atât de uşor manipulat prin frică. Încearcă să faci asta la spanioli, o să îţi radă în faţă.  
•  De ce reprezentanţii în Parlament ai românilor sunt nişte oameni atât de involuaţi. Căci noi nu putem oferi libertate celor din jur şi atunci alegem la rândul nostru nişte închistaţi care să ne reprezinte.  
•  De ce Biserica joacă pe degete atâţia oameni. Căci starea de bine mai că e soră cu dracul, în timp ce ruşinea şi teama sunt necesare unor păcătoşi.
•  De ce nu vom evolua până nu vom învăţa să trăim. Căci oile îşi găsesc mereu lupul si chinuitii isi găsesc chinul, îl caută chiar - doar că să rămână în status quo.  

La nivel macro, România are încă foarte mult de lucrat: de la nefericire deprinsă la fericire asumată, de la capul plecat la responsabilizare generalizată, de la teamă la libertate. 

Deci, m-am întors în Spania cu un zâmbet şi o tristeţe: e nevoie de fericire aici mai mult decât în oricare parte a lumii, dar e şi tare mult de muncit.  Iar efortul ăsta nu îl pot face doar câţiva oameni, trebuie sa fim mulţi: e nevoie de cei deja evoluaţi să devină voci pentru cei care încă nu au ieşit din întuneric, este nevoie de fonduri pentru ONG-uri şi implicare în voluntariat, este nevoie de construirea unui sistem nou, nu cârpirea veşnică a celui vechi, avem nevoie de răbdare, iubire, înţelegere, empatie. Oricât ne-am enerva şi oricât ne-am forţa, asta este casa noastră şi milioanele de români emigraţi vă pot spune că e tare greu să îţi simţi rădăcinile in altă parte.