Femeia, fericirea neamului românesc

„Nu mi-a fost dat să citesc astăzi un manual pentru pregătirea femeilor din arena politică, deşi ar trebui. Cred că nici nu există, în infatuarea noastră atotştiitoare”, scrie Constanţa Vintilă-Ghiţulescu,  cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, în „Dilema Veche”.

„Misia femei în societate este mare şi grea; femeea este responsabilă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lumei; ea ajungînd soaţă, începe a contribui la luminarea, la civilisaţiea şi la fericirea neamului omenesc.“ Fraza se regăşte în Catehismul bunei creşteri a fetelor sau al datoriilor lor morale şi soţiale ca fete, ca soaţe şi ca mume de familie, manual publicat la 1854 de profesorul Ioan Penescu, cu scopul de a fi de ajutor tuturor celor care se ocupă, prin şcoli publice sau particulare, de „luminarea“ populaţiei feminine. 

Manualul are, totuşi, un „public-ţintă“, ca să zic aşa: elita urbană cu o oarecare bunăstare, astfel încît să-şi permită nu numai educaţia unei fete, dar şi frecventarea unui anumit tip de sociabilitate, destul de costisitor pentru acea vreme – salonul şi teatrul. Astfel, fetele sînt învăţate cum să se comporte în societate, în funcţie de rolurile asumate: fiice, soţii, mame şi chiar „cetăţence“.

Principiile promovate de autor se concentrează în jurul cîtorva „simţăminte morale“, dintre care vom alege modestia. Ea ar trebui să fie cea care să o caracterizeze pe orice tînără domnişoară: „modestia pentru o fată este o însuşire sufletească prin care atrage inimile chiar ale acelor mai răi oameni din lume. Ea dă graţie unei fete, ca frumoasele culoare unei flori, modestia păstrează în chipul fetei o veselie blîndă şi pe buzele ei un zîmbet nevinovat. Posomorîrea este simbolul inimilor celor rele. Fără modestie, fata este o limbută, o semeaţă şi o obraznică nesuferită; toţi o urăsc, pînă chiar şi părinţii ei. Cele ce caracterisescu modestia sînt roşaţa, linguşirea nevinovată, tinereţea inimei, compătimirea, măsurarea cuvintelor, supunerea, ascultarea şi altele.“ Or, de asimilarea corectă a acestor însuşiri depinde nu numai viitorul bărbatului, ci şi al omenirii. Măritîndu-se, fata „se face un membru nu numai trebuincios societăţii, dar şi neapăratu“.

Soţie, femeia are „datorii“ către soţ, societate, neamuri, copii. Pe bărbat trebuie să-l „iubească din toată inima“, „să-l respecte din toată virtutea“, „să preîntîmpine dorinţele lui“, „să-i asculte sfătuirile“, „să nu murmure nici o dată în contra lui pentru posiţiea sau neaverea sa“, „să-l însoţească ori unde îl vor îndrepta interesele sale“. Hei! Cam greu atunci, ca şi acum. 

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.