Exerciţiu de arheologie culinară

Este vorba despre un sat la 25 de km de Sighişoara, pe numele său CRIT. Un sat de saşi timp de mai bine de 700 de ani şi părăsit de numai 20 de ani

Experienţa de care vă voi povesti a venit exact în momentul în care căutam, fără a avea vreo stea polară, un loc care să mă scoată din cotidianul culinar, din acest mariaj cu restaurantele şi mâncarea urbană ajuns la momentul critic al certurilor, reproşurilor şi mai ales al jignirilor reciproce. În mijlocul acestei crize a gurmandului de treizeci şi ceva de ani, am trântit uşa oraşului, m-am urcat în maşină şi am pornit-o spre nord, spre civilizaţii mai aşezate şi mai înţelegătoare, spre spirite necangrenate de fusion şi inimi neîntinate de şofran sau alte condimente exotice. Astfel norocul, întâmplarea şi un prieten m-au făcut să-mi salvez sufletul într-un loc ce ar trebui declarat „Centru de dezintoxicare cosmopolită”. Este vorba despre un sat la 25 de km de Sighişoara, pe numele său CRIT. Un sat de saşi timp de mai bine de 700 de ani şi părăsit de numai 20 de ani (povestea plecării masive a saşilor din Transilvania după Revoluţie este un subiect complex şi foarte trist).

În fine, Crit este un sat plin de case săseşti superbe, pline de istorie şi poveşti, a cărui existenţă în ultimii ani se datorează în proporţie de 90% implicării Fundaţiei Mihai Eminescu Trust (fundaţie ce aparţine prinţului Charles). Dacă această fundaţie nu s-ar fi implicat în restaurarea, conservarea şi ocrotirea acestor case, probabil că toate ar fi fost invadate de triburile de rromi reprezentate puternic în periferia satului, iar eu probabil că nu aş mai fi avut subiect pentru acest articol. Lăsând la o parte comentariile de implicare socială, precum şi cele legate de puternica nepăsare (i-aş spune de-a dreptul durere în fund) a autorităţilor române, voi trece uşor spre ceea ce m-a făcut să scriu despre Crit într-o carte despre mâncare.

Nu există restaurante, cârciumi sau bodegi, în schimb poţi mânca acasă la oameni, la criteni – oameni primitori şi veseli de fiecare dată când cineva le calcă pragul satului. Obişnuiţi cu turiştii englezi (prezenţi mai mereu prin sat în căutarea ineditului), oamenii nu au nici o reţinere său complex în a te invita să stai cu ei la masă – un obicei atât de straniu într-o Românie egoistă şi secată de sentimente de proprietate şi intimitate. Stând cu acei oameni simpli la masă, vei avea parte de una dintre cele mai mari revelaţii culinare întâmplate vreodată. Gusturile, aromele şi savoarea mâncării te vor invita într-o călătorie în ţara copilăriei tale. E imposibil ca, stând şi gustând din masa îmbelşugată, să nu ai flash-uri în minte cu câte o bunică pe care o adorai în copilărie, ori cu imaginea mamei tinere gătind sâmbăta. Ceea ce îţi oferă oamenii de acolo la masă este mai mult decât mâncare, este o plimbare culinară prin căldura şi intimitatea căminului familial.

Am mâncat la Nea’ Nelu Suciu şi la doamna Mihaela Ghiţă de la casa cu zorele, şi de fiecare dată am avut aceeaşi senzaţie. M-am înclinat cu respect în faţa ciorbei de cartofi cu tarhon, care bate de departe orice ciorbă încercată vreodată într-un restaurant, m-am bucurat de tocăniţa de pui făcută pe maşina de foc şi servită cu varză călită, mămăligă şi iaurt de bivoliţă, şi m-am entuziasmat când soţia lui Nea’ Nelu a pus pe masă un ied făcut la cuptor, în sos de vin şi ceapă roşie. La micul dejun vei avea de ales între opt şi zece tipuri de gemuri şi dulceţuri, lucru la care cei din Crit cred că sunt campioni mondiali: dulceaţă de afine, de zmeură, de mure, de coarne, gem de cireşe amare, de porumbe sau de prune uriaşe. Despre nenumăratele tipuri de sarmale stropite bine cu iaurt de bivoliţă şi înconjurate de ardei proaspăt culeşi de pe vrej nu o să spun decât că sunt unele dintre piesele de rezistenţă.

Ce m-a mai mişcat profund este o specialitate pe care am întâlnit-o acolo pentru prima oară: GÂSCA. Ei bine, nu e vorba de pasăre, ci de un preparat făcut din mămăligă cu trei tipuri de brânză de capră, băgată la cuptor în ceaun. Un fel de bulz mai elevat, care poartă această denumire datorită faptului că brânza înfloreşte din mămăligă şi arată ca penele de gâscă. Deserturile sunt acelea pe care le-aţi gustat cu siguranţă prin copilărie: plăcintă cu mere, clătite cu dulceaţă, plăcintă de dovleac. Alături de acestea, am gustat nişte prăjituri săseşti de excepţie, prăjituri „pierdute”, pierdute datorită faptului că saşii nu mai există să le facă, femeile din sat care mai ştiu cum se fac îmbătrânesc, iar într-o bună zi nu va mai rămâne nimic din aceste tradiţii.

Trist, dar aceasta este povestea unei Românii plecate de acasă prin străinătate la muncă. Mi-e teamă că nimeni nu va moşteni aceste tradiţii, iar ele nu vor răzbi până în secolul viitor. Încet-încet, lumea satului autentic, acea lume ce stă înconjurată în memoria noastră afectivă de un hallow de lumină, acea lume ce a inventat simplul, decentul şi bunul-gust va dispărea luând cu ea toate aceste senzaţii culinare unice, aceste părţi din viaţa noastră, pe care ar trebui într-un fel sau altul să le apărăm ca parte integrantă a identităţii noastre personale. Până atunci, vă invit să fugiţi din oraş în fiecare clipă în care puteţi şi să o luaţi spre nord spre Crit, Viscri, Muller, Fisher, spre acele locuri ce vă vor bucura şi vă vor reîntoarce către simplitate, sinceritate şi linişte.