Emilia DOBRIN: „Îmi place să mă privesc în ochi cu spectatorul”

Emilia Dobrin

Emilia Dobrin (pentru prieteni Miki) este genul de actriţă în permanenţă tânără. Mereu activă, îi plac provocările teatrale (joacă în mai multe spectacole neconvenţionale) şi îi face o reală plăcere să fie pe scenă alături de actorii din noua generaţie.

Mirela Sandu: Ce avea special IATC-ul, ca atmosferă, atunci când eraţi dumneavoastră studentă?

Emilia Dobrin: Trăiam o situaţie limită a existenţei, era cumplit ce se întâmpla în România. Viaţa din facultate reprezenta şansa de a respira un alt aer. Stăteam enorm de mult în Institut. Nu aveam altceva de făcut. Am făcut multe filme încă din primul an de facultate, dar lucrul acesta era adiacent. Nu conta foarte mult pentru mine. Important era ce se întâmpla în Institut. Jucam foarte mult la clasele de regie, lucram cu colegii de la operatorie, mă gândesc cu drag la filmul Lucrurile cu Emil Bota, regizat Nicolae Mărgineanu şi la fotografiile făcute Florin Mihăilescu care încă îmi sunt de mare folos.

 La ce clasă aţi fost?

 Am intrat la clasa Radu Beligan şi Elena Negreanu, dar Radu Beligan nu a mai venit şi cu doamna Negreanu nu am făcut în nici un fel priză. De altfel, am şi repetat un an pentru că nu m-a primit la examenul final de anul II. Îmi pare rău că n-am repetat de mai multe ori. Aşa aş fi profitat mai mult de şcoală şi de atmosfera de acolo. Apoi am trecut la clasa Dan Moruzan şi Mihai Mereuţă. Atunci era o perioadă cosmopolită a studenţilor. În anul în care am intrat la Institut tocmai termina promoţia cu Andrei Şerban, Aureliu Manea, apoi Alexandru Tocilescu, Alexandru Tatos, etc. Avantajul era că puteam să jucăm orice, aveam foarte multă libertate. În teatre nu se întâmpla acelaşi lucru. În scoală s-a montat Ubu Roi de Alfred Jarry; cu Alexandru Tocilescu am lucrat o piesă americană absolut trăsnită în timp ce în afara Institutului se făceau sărmăluţe cu parizer. Absobeam cu toţii informaţii venite pe nenumărate căi. Cărţile lui Emil Cioran se aduceau cu mare greutate în ţară şi le dădeam de la unul la altul. Domnul Moruzan zicea că această meserie numită actorie se fură. Aşa este! Mergeam la spectacole de zeci de ori, la Teatrul Bulandra, la Mic, la Comedie.

La clasele de regie erau profesori David Esrig şi Radu Penciulescu. Stăteaţi la repetiţiile lor cu studenţii?

Jucam la studenţii de la clasa lor, iar cei doi profesori participau foarte mult la repetiţii. Îmi amintesc şi acum felul cum Radu Penciulescu le vorbea despre spectacol, despre cum ar trebui să curgă. Eram fascinaţi de mâinile lui. La orele lui David Esrig am învăţat abc-ul meseriei: importanţa cuvântului, felul în care se desfac situaţiile scenice, despre faptul că fiecare cuvânt trebuie trecut prin tine înainte de a-l rosti, despre atitudinea corporală. De la ei am furat meserie.

Aţi fost norocoasă...

 Foarte norocoasă! Nu sunt o persoană ambiţioasă. Am avut întotdeauna drag de meserie, dar nu mi-am dorit niciodată să fac cu orice preţ lucrul acesta. Nu am fost o bătăioasă. Mai mult mă încântă naşterea personajului şi a spectacolului. Pentru mine înseamnă mai mult partea aceasta decât parcursul de după premieră.

Ce prieteni aţi avut la începuturile dumneavoastră în teatru?

Şansa tinereţii mele a fost să am alături prieteni precum: Alexandru Tatos, Miruna şi Radu Boruzescu, Helmut şi Viky Sturmer, Gina Patrichi. Ne împărţeam ultima bucăţică de pâine şi banii de troleu. Fără să ne întâlnim des, ca un prieten bun, Octavian Cotescu, mi-a dat un sfat tandru.

 Cât de important este ca lucrul în teatru să fie dublat de prietenie?

 Nu cred că repetiţiile pentru un spectacol trebuie să plece de la ideea de prietenie, ci ea să se nască atunci, în căutarea drumului. Cu fiecare om cu care lucrezi este important să dezvolţi acest lucru. De exemplu, eu îl socotesc un bun prieten pe Radu Afrim. Am avut şansa de a lucra o singură dată, nu ne vedem des, dar atunci când ne întâlnim avem ce să ne spunem. Întotdeauna când a venit să mă vadă într-un spectacol, a făcut-o din tot sufletul şi ţin cont aprecierea lui.

Apropo de afinitate, vi s-a întâmplat să simţiţi acelaşi lucru şi cu un partener de scenă?

Cu Marcel Iureş m-am înţeles foarte bine şi acum cu Andi Vasluianu în Capra cu trei iezi după Ion Creangă. Ne ţinem unul pe celălalt.

 Cum vă construiţi personajul? Aveţi o tehnică anume?

La asta m-am gândit foarte târziu pentru că mi-a lipsit baza. Am primit ceva informaţii de la profesorii pe care i-am amintit, dar conştientizarea lucrului la rol s-a întâmplat mult mai târziu. A durat un timp până am reuşit să mă desprind de înclinaţia de a-mi baza facerea unui rol numai pe emoţie. Cred că trebuie să împleteşti facerea lui cu alte modalităţi de cunoaştere ale personajului. E prea puţin ceea ce descoperi la prima mână. Cu emoţia poate lucra şi un amator. Un rol înseamnă mult mai mult decât atât. Trebuie să te gândeşti la ce reprezintă el ca om. Construiesc foarte greu un personaj. Pentru mine este un travaliu serios, dar o fac cu bucurie. Mă gândesc la cum se mişcă, ce fel de gândire are, la faptul că nu poate fi altfel decât cum suntem noi toţi, cu bune şi cu rele. Am în minte o groază de caracteristici ale personajului om.

Vă lăsaţi pe mâna regizorului?

Da, mă las foarte tare pe mâna regizorului şi asta nu ştiu dacă este de bine sau de rău. Foarte des mi s-a întâmplat să mă las pe mâna lui, să iasă un spectacol foarte bun, iar după zece reprezentaţii actorul să intervină, pe ideea că este la fel de deştept, şi să strice totul. Aceasta este tristeţea regizorului care îşi vede spectacolul după un timp cu totul şi cu totul altfel. Cred că unui lucru prost construit nu i se mai poate face nimic după ce a ieşit la public. În acest caz, actorul trebuie să meargă înainte cu ceea ce are, altfel îi face şi mai rău. El se poate salva individual, dar în economia spectacolului asta nu înseamnă nimic. Este o glorie măruntă. Sunt mult mai bucuroasă dacă fac parte dintr-un întreg bine desenat, gândit şi conturat.

Atunci când direcţia dată de regizor nu este cea bună care este soluţia?

Sunt regizori care au intuiţia faptului că un actor poate să atragă după el situaţii scenice bune, veridice şi îl lasă să propună, să construiască. Şi sunt alţii care se încăpăţânează. Pe vremea când lucram la stat, am ieşit din foarte multe spectacole din acest motiv. Poate de multe ori am abandonat prea devreme, dar nu am putere să susţin mai departe ceva în care nu cred sau care nu se leagă. Nu reuşesc nicicum să îmi găsesc personajul. Mă joc foarte puţin pe mine, încerc de fiecare dată să interpretez rolul. Sunt actori al căror mesaj este „priviţi-mă!”. Pentru ei este mai simplu. Pe mine mă interesează ca, după cele trei-patru ore de situaţie limită pe care o trăiesc acolo pe scenă, să ştiu ca personajul din spectacol a fost recunoscut, a ajuns la spectator.

După cele trei-patru ore de situaţie limită, cum reuşiţi să vă încărcaţi pentru următorul spectacol?

 Întâi pentru că trebuie. N-aş putea să spun că după al douăzeci şi cincilea spectacol îmi este uşor, devine din ce în ce mai greu. Mai ales când mai am în paralel de jucat încă un personaj. E greu, dar o iau în braţe pe doamna pe care o am de jucat şi îi spun: „În seara asta suntem împreună. Hai! Curaj! Spune despre tine!”

Sunteţi foarte proaspătă în joc. Cum faceţi să rămâneţi aşa?

Cred că cel mai greu este să păstrezi memoria construcţiei personajului. Să nu pierzi motivul pentru care personajul face un anume lucru sau spune o anumită replică. De fiecare dată trebuie să rememorezi parcursul personajului. Am văzut muzicieni sau dansatori care, înainte de a intra pe scena, îşi rememorează la rece, prin gesturi mici chiar, parcursul pe care îl au de făcut.

În privinţa, mijloacelor de expresie... Faceţi ceva pentru ca jocul dumneavoastră să nu aibă, să zicem, un aer prăfuit?

Teatrul alternativ a fost schimbarea care mi-a făcut foarte bine. M-a salvat. Eram aproape hotărâtă să renunţ la teatru şi a apărut această şansă de a face un alt fel de teatru. Asta m-a remontat şi a adus la suprafaţă ceea ce îmi doream de mult, felul de joc la care visam. Îmi face mare, mare plăcere să joc în underground.

Energia aceasta vine de la partenerii de joc sau de la texte?

S-au schimbat textele, partenerii. Deşi e greu, mă bucur să joc cu actorii tineri. Îmi face plăcere să intru pe unda lor, să înţeleg modul lor de a vedea viaţa. Mi-e drag să merg la spectacolele lor, să îi văd cum se nasc şi cresc pe scenă.

Aţi lucrat întâi la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti şi apoi la Teatrul Nottara. Cum au fost acele perioade?

 Am jucat foarte mult la Ploieşti, dar singurul lucru marcant a fost Tineri căsătoriţi caută cameră de Leonid Zorin, spectacol datorită căruia am intrat la Teatrul Nottara. Deşi teatrul m-a interesat şi mi-a adus satisfacţii mult mai mari decât filmul, s-a întâmplat ca în acea perioadă să fac mai mult film. Îmi pare rău că nu am apucat să joc la Aureliu Manea, care mai monta încă acolo. Şansa mea a fost ca, la un concurs dat pentru un coleg la Teatrul Nottara, să fiu luată eu. Aici am avut parte de mari întâlniri. Am jucat cu: Liliana Tomescu, George Constantin, Ştefan Radoff, Florian Pittiş şi am lucrat, printre alţii, cu regizorii: Dan Micu, Gina Ionescu, Ion Cojar, Sanda Manu, Alexandru Dabija, Claudiu Goga, etc. Pentru mine înaintarea în vârstă a fost o şansă, am scăpat de o etichetă.

Aţi avut eticheta femeii frumoase?

Nu ştiu de ce... Poate era vorba de apariţia scenică. Prima oară când am simţit că pot să scap de această etichetă a fost într-un spectacol regizat de Alexandru Dabija, Insomnia de Adrian Dohotaru, celebru pentru că, înainte de premieră, a avut şaptesprezece vizionări. Din acel moment am început să joc alt tip de personaje. Am prins filonul după care alergam de mult timp şi pe care mi-l doream. Am jucat în primul spectacol independent din România. În anii ’90 a apărut un domn, Teaşcă se chema, care a făcut un fel de teatru independent. Alexandru Dabija a pus în scenă, în premieră pentru România, un text de Luigi Pirandello, Soţul şi soţia. Din distribuţie făceau parte: George Constantin, Emil Hossu, Marius Stănescu. A fost o experienţă minunată, iar rolul mi-a fost foarte drag. Era o femeie chinuită, lovită, „mâncată” de probleme. A avut succes, cât se putea în acea perioadă când oamenii stăteau mai mult în Piaţa Universităţii...

Erau în vremea aceea spectacole la Teatrul Nottara care s-au pierdut tocmai pentru că atunci oamenii nu prea veneau la teatru...

Chiar în iarna lui 1989 se juca Burghezul gentilom de Moliére. Spectacolul a ieşit cu mari zbateri, era cu rapel la ce se întâmpla în România. Pe un post de televiziune din Bulgaria comentariul despre revoluţie a fost ilustrat cu un fragment din Burghezul, ca semn că lucrurile ajunseseră foarte departe şi trebuia să se întâmple ceva. Ei îi considerau un fel de stindard al revoltei.

Apoi a venit Ospăţul lui Baltazar de Benjamin Fundoianu...

Din păcate, nu a avut o soartă bună. Era un spectacol avangardist, iar personajele erau reprezentări ale spiritualităţii omenirii. Director era atunci Ernest Masek care avea un alt fel de a privi ce se întâmpla, era mai conservator. Pentru teatru reprezenta un mare câştig: se juca Fundoianu care până în 1989 fusese interzis.

Dintre spectacolele recente, la care vă gândiţi cu drag?

Cele pe care le joc acum îmi sunt foarte dragi. Dar mi-a rămas la suflet spectacolul Cheek to Cheek de Jonas Gardell, montat de Radu Afrim la Teatrul Nottara. Merita o soartă mai bună, dar pentru Nottara a însemnat o rupere totală faţă de stilul lui. Cu ceva vreme înainte, încercase şi Claudiu Goga să schimbe puţin direcţia. Claudiu a montat Antigona de Jean Anouilh. Cheek to Cheek rămâne unul dintre spectacolele bune ale lui Afrim. De altfel, în acel an, la Gala UNITER, Tompa Gabor m-a numit printre marile absenţe ale nominalizărilor. Poate dacă s-ar fi jucat la Teatrul Odeon ar fi avut altă soartă.

Apoi au venit încercările de teatru underground care, la vremea aceea, schimbau gândirea spectatorilor. Şefele de Werner Schwab a fost o propunere curajoasă. Mi-a plăcut foarte tare! Noi, cele trei actriţe (Dorina Lazăr, Coca Bloos şi eu), continuăm să fim un spectacol şi în cabine. Suntem foarte diferite, iar întâlnirea noastră este de fiecare dată tandră şi spectaculoasă. Silvia sau cine-i capra de Edward Albee a fost o producţie pe care am aruncat-o pe piaţă pentru a vedea reacţia publicului. Spre bucuria noastră, spectacolul a avut succes şi încă mai suntem întrebaţi când se reia. Întotdeauna am considerat publicul din sală deştept. El primeşte ce îi dăm, dacă îi oferim numai filme indiene aşa se va forma. Dar dacă îi dam Fellini îşi va pune întrebări. Silvia sau cine-i capra n-a fost niciodată citit anapoda. Acum, mă joc foarte tare acum cu Capra cu trei iezi după Ion Creangă. A fost un pariu pe care nu ni l-am fi putut permite într-un teatru de stat; am construit textul pe loc şi am avut premiera în două săptămâni. Este un spectacol foarte liber. Alexandru Dabija ar fi vrut să ne lase posibilitatea de a improviza în timpul spectacolului. Din păcate, încă nu avem exerciţiul acesta. Îţi trebuie timp pentru construirea liantului între actori ca fiecare dintre ei să ştie când să se oprească, până unde să meargă cu improvizaţia. Un spectacol care mi-a plăcut foarte tare a fost Înşir-te mărgărite de Victor Eftimiu, montat în 2003, în sala mică a Teatrului Nottara. Pentru această producţie sala a fost schimbată, remodelată în aşa fel încât să se poată juca şi cu spectatori de jur împrejur. Avea tot ce îmi este mai drag: rostirea cuvântului, a versului, tirada pe care nici un actor nu mai ştie să o zică, iar jocul era foarte interiorizat. Un spectacol foarte bun care s-a pierdut din cauza actorilor. Propunerea regizorală a lui Dabija era foarte greu de dus: versul clasic trebuia combinat cu un stil de joc foarte actual, citirea textului era originală, însă fără să devieze de la el.

 Vă este greu să jucaţi cu spectatorii foarte aproape?

Mi-e mult mai uşor. Îmi este mult mai bine aşa decât pe scena italiană. Acolo trebuie să transmiţi într-o hău, într-o negură. Am grijă ca la fiecare spectacol să îmi câştig momentele când chiar vorbesc cu spectatorii. Chiar dacă nu le văd fizionomia, îmi place să mă privesc în ochi cu spectatorul iar el simte că intră în dialog cu mine. Îi spun o poveste care este şi a lui. Simt când cineva participă pentru prima dată la genul acesta de spectacol, foarte aproape de actor. La început, unii se deschid mai greu, dar apoi le face mare plăcere. Se lasă prinşi în joc.

Ce vă place plăcere să faceţi când nu aveţi spectacole şi nu repetaţi?

Din păcate, nu am timp să fac ceea ce îmi place. Aş vrea să nu îmi mai bat joc de timpul liber, să îl fărâmiţez cu prostii, ci să citesc. Mi-au rămas foarte multe cărţi restante. Acum mă educ să stau departe un timp de facebook şi de internet. Încerc să mă desprind cât de cât de lumea virtuală. Dă dependenţă.

Privind în urmă la toate experienţele teatrale prin care aţi trecut, ce este important pentru dumneavoastră?

 Norocul. Dacă va fi să fie, să mă joc până la adânci bătrâneţi. Este marea mea şansă!

Ce vă deranjează?

Tot ce este strâmb pe lumea asta ca: sărăcia ca un dat, fanfaronada pusă la grad de opinie, lipsa de „Minima Moralia”, mişelia care în numele IUBIRII calcă peste cadavre, duce războaie şi face alte mârşăvii, sexualitate trivial exacerbată, pierderea spiritului, a spiritualităţii într-un abandon în lume virtuală...

Şi teatrul?

În afară de aceste lucruri, pe tabla de joc a teatrului avem şansa să punem şi ce este bun, indestructibil. Avem norocul de a ne putea imagina că există o şansă.

Totuşi, recunosc că i-am invidiat întotdeauna pe scriitori şi, mai ales, pe pictori pentru că au şansa unui birou sau a unui atelier...

 Interviu publicat în revista Teatrul azi