Dragă românule nehotărât,

Am decis cu greu să mi te adresez astfel. Citesc în presa românească tot felul de scrisori deschise sau mesaje către candidaţi. Eu nu doresc să mă adresez lor, ci ţie. Cel care ai stat acasă pe 2 noiembrie. Cel care ai considerat că niciunul nu merită votul tău. Cel care ai gândit că „nu e important câţi votează, important e cine numără voturile“.

A propos, asta e un citat atribuit lui Stalin. Ei bine, nu e aşa. E un mod de a fi, care din păcate se potriveşte mult prea bine unei mentalităţi pe care atât eu, cât şi tu, o detestăm.

Fac parte din ceea ce voi numiţi „diaspora". Acea categorie de oameni care au avut curajul să o ia de la zero, printre străini. Sunt plecat de aproape 5 ani, din motive pe care probabil le înţelegi. Sunt sătul de politică, de ipocrizie, de minciună, de hoţie, exact la fel ca şi tine.

Cu toate acestea, pe 2 noiembrie am votat. Am mers aproape 300 de kilometri (dus-întors), împreună cu mica mea familie, ca să îmi exercit acest drept fundamental, pe care eu îl consider obligatoriu din punct de vedere moral. De ce? Dacă ai să ai răbdare să citeşti până la capăt, poate ai să intuieşti.

Am fost acuzat de nenumărate ori, de cunoscuţi sau de necunoscuţi, că sunt laş pentru că am plecat. Mi s-a imputat faptul că am renunţat la luptă, că mi-am trădat ţara ş.a.m.d. Probabil cunoşti aceste clişee. Probabil le auzi obsesiv la televiziunile care încearcă să te demotiveze să participi la viaţa publică, televiziuni care iţi inhibă tendinţa naturală de a fi un membru activ al societăţii civile.

Cu toate acestea, am stat o oră la una dintre cele trei cozi de la Ambasada României din Bruxelles. Copiii mei s-au jucat cu alţi copii (tot români), în timp ce noi, părinţii, discutam despre lucruri complet străine de politică. De exemplu: cum ne-am adaptat, cât de repede au învăţat copiii noştri limba, cum e la şcoală, cum e la grădiniţă. Despre cât de izolaţi suntem. Despre dorul de acasă. Despre mici sau slănină. Despre borş.

Apoi să ne uităm înfriguraţi la ştirile de acasă (adevăratul acasă), să vedem dacă te-ai decis să faci un mic efort să mergi până la secţia de votare din cartierul tău

După ce am votat, am mers în parc. A fost ultima zi frumoasă de toamnă. Duminica următoare va ploua şi va fi urât în Belgia, dar vom merge din nou. Am auzit că va fi mai multă lume, deci va trebui să ne trezim copiii mai devreme şi să îi urcăm în maşină pentru o oră şi jumătate de drum şi probabil pentru încă cel puţin o oră de stat la coadă. Apoi încă o oră şi jumătate să ajungem înapoi „acasă", apoi să îi pregătim pentru o nouă săptămână de şcoală. Apoi să ne uităm înfriguraţi la ştirile de acasă (adevăratul acasă), să vedem dacă te-ai decis să faci un mic efort să mergi până la secţia de votare din cartierul tău, probabil la nu mai mult de 10 minute de mers pe jos.

Dragă românule nehotărât,

Vorbesc cu prietenii mei ramaşi acasă. Constat cu stupoare cât sunt de dezorientaţi, de pesimişti, de lipsiţi de speranţă. Remarc cu tristeţe lipsa de implicare, fatalismul şi tristeţea lor. Nu e normal. Nu vă lăsaţi spălaţi pe creier în halul ăsta. Nu sunteţi nici legume, nici nişte vite manipulabile. Sunteti oameni! Faceţi-vă auzită opţiunea!

Eu fac parte din „generaţia pierdută" a României. Majoritatea colegilor mei de liceu sau de facultate sunt plecaţi din ţară, la fel ca şi mine. La Revoluţie aveam 13 ani, la primele mineriade, câteva luni în plus. Am trăit haosul anilor '90, care a inclus multe speranţe şi multe dezamăgiri. 

Am ieşit în stradă în 1996 să mă bucur împreună cu colegii mei (studenţi ca şi mine, la vremea aceea) de schimbare. Am sperat că această schimbare să vină, însă aşteptând în zadar, la 14 ani după aceea, am decis că viitorul copiilor mei va fi în altă parte, aşa că am plecat. Tu ai rămas. Toate au un scop. Eu pe al meu l-am găsit. Tu pe al tău?

Dragă românule nehotărât,

În decembrie 1989 ai urmărit la televiziune, din aparentul confort al casei tale, cum mor oameni. Cu zecile. Cu sutele. Cu miile. Ca tu să poţi să mergi şi să votezi liber, pe cine ai tu chef. Acum ce faci? Spui ca nu ai cu cine? Foarte bine, fă un calcul simplu, optimizează problema şi alege ce se apropie cel mai mult de preferinţele tale. Dacă nu ai astfel de preferinţe, cum te poţi numi cetăţean al ţării tale?

Ştiu, plăteşti taxe şi impozite, ai obligaţii, însă ai şi drepturi. TU eşti societatea civilă. Aceeaşi societate civilă care în decembrie 1989 s-a lăsat călcată de tancuri, pentru ca tu acum să faci browsing la televiziunile care te îndeamnă indirect să fii indiferent. Da, ai dreptul să fii indiferent până şi la asta, pentru asta au murit copiii, tinerii aceia. Ca tu să fii indiferent, indecis sau să ai o zi proastă, când vine vorba să votezi. Gândeşte-te la asta.

Noi, cei plecaţi de acasă, din România, am învăţat ce înseamnă democraţia. Înseamnă în primul rând responsabilitate şi respect. Nu aceeaşi responsabilitate pe care credeau ca o au minerii (nu e vina lor!) care ciomăgeau oamenii în Bucureşti, în 1990. Nu acelaşi respect pe care ţi l-a arătat clasa politica în ultimii 25 de ani, tratându-te ca pe un gunoi. 

Dragă românule nehotărât,

Am titlul „ştiinţific" de doctor, precum unul dintre candidaţi. Obţinut în România, şi sunt mândru de asta. Obţinut după o muncă asidua şi trecând peste multiple piedici. Acum sunt un simplu matematician care face cercetare în domeniul ingineriei aerospaţiale, din păcate nu în România. Pentru că România în care tu trăieşti m-a aruncat la gunoi, în timp ce alţii m-au apreciat şi mi-au folosit creierul. Nu acuz ţara noastră, nu acuz politicienii, pentru că am ales să mă detaşez. Tu eşti detaşat? 

Eu în România nu mi-am putut întreţine familia din cercetarea aerospaţială, aici, departe de ţara mea, pot. Ce părere ai? Încă eşti indiferent? Ai vreun program deosebit pentru duminica asta?

Dragă românule nehotărât,

În încheiere, aş vrea să îţi spun că eu, personal, nu sunt „mândru că sunt român", ci că doar mă simt foarte bine în pielea mea de român. După părerea mea, naţionalismul nu are ce căuta în zilele noastre, pentru că nimeni nu e cu stea în frunte. Şi dintr-o întâmplare, nu sunt nici creştin-ortodox, ci „creştin-romano-catolic". Acasă nu am avut nicio problemă din cauza asta, pentru că prietenii mei ştiu să gândească. Nu suntem diferiţi, iar religia noastră comună nu ar fi trebuit să treacă prin frământările prin care a trecut, dar asta e altă poveste.

Te rog să te gândeşti bine ce ai de gând să faci duminica asta. Noi ne-am gândit şi o să facem. Şi pentru tine.

Cu drag,

Vlad