Dragă Moşule…

…a trecut o eternitate de când nu ţi-am mai vorbit. Şi vina este în totalitate a mea, pentru că eu sunt cel care, egoist, am uitat să-ţi mai scriu, să-ţi mai destăinui dorinţele şi visurile mele... Ultima oară când ţi-am trimis de veste a fost, parcă, prin 1982. Aud atât de clar râsul părinţilor mei: „De ce nu mai vine Moş Crăciun? Pentru că nu-l lasă moş Nicolae!“.

Nu ştiau că aud şi eu, şi nu râdeam, nu înţelegeam ce ar fi de râs dacă n-ar mai veni Moşul...

Dar să ştii că nu era întru totul adevărat, moş Nicolae nu a reuşit niciodată să te răpească, părinţii mei şi toţi părinţii din lume nu l-au lăsat. Îţi mulţumesc pentru sacii de cadouri pe care mi i-ai adus în fiecare an, chiar dacă nu eram întotdeauna cuminte, iar în ţara lui moş Nicolae nu se găsea niciodată nimic. Îţi mulţumesc pentru trenuleţul electric (pe care recunosc acum că l-am făcut praf într-o săptămână), pentru bicicleta „Pegas“ şi pentru patinele desperecheate cât ai clipi, pentru bananele şi portocalele a căror mireasmă a rămas pe veci amestecată cu aroma de cetină, de căldură de foc şi de cozonaci, pentru soldăţeii şi indienii din plastic, pentru diapozitivele cu poveşti, pentru plastilina care mi-a modelat imaginaţia, pentru cărţile care mi-au deschis Universul şi pentru câte şi mai câte! Şi, mai ales, pentru scrisorile pline de dragoste (îmi dau abia acum seama) părintească…

Acum, Moşule, nu ţi-aş mai cere... Ţi-aş cere doar un singur lucru, dacă ai putea: să dai timpul înapoi. Măcar pentru o seară, atât doar, să simt încă o dată bucuria copilăriei.

Cu drag,

Matei