Disperarea unui scriitor
0
Situaţia aceasta este dramatică. Niciodată nu am trăit din scris şi cât voi face umbră pământului sunt sigur că o asemenea minune nu va avea loc. Ideal ar fi ca scrisul să-ţi asigure mijloacele de subzistenţă, că doar de aia eşti scriitor şi nu contabil sau inginer, dar cum spuneam şi cu alt prilej profesia aceasta este atât de nobilă încât se bucură de cea mai adâncă... desconsiderare.
În România sunt profesii prost plătite, cum ar fi aceea de dascăl, dar a fi scriitor înseamnă să nu fii plătit deloc. Iată blazonul autentic al scriitorului român. Eu am trăit din munca mea de gazetar şi aceasta a durat timp de mai bine de două decenii. De când nu mai lucrez în presă, situaţia mea s-a înrăutăţit vizibil. Dar evident nu vreau să intru în amănunte.
Un cerc vicios
O editură nu plăteşte un roman în avans. Sau în orice caz nu m-a plătit pe mine sub o asemenea formă. Dar şi aceia dintre colegii mei care primesc câte un avans nu se laudă că acesta ar fi nemaipomenit. Logic, contează vânzările. Eu sunt de părere că literatura română contemporană are mari şanse de-a-şi găsi cititorii şi deci de-a se vinde, dar editurile fac foarte puţin pentru autorii pe care-i publică. Am să vă dau un exemplu. Eu am publicat acum şapte ani un roman, „Noaptea lui Iuda“, la o editură prestigioasă. Editura în speţă nu s-a dat peste cap pentru a-mi promova cartea. Am ajuns la concluzia că editorii mizează doar pe câţiva autori şi de ceilalţi pe care încă îi mai publică nu se sinchisesc. Până la urmă nu-i mai publică deloc tocmai ca să ştie o socoteală. După experienţa respectivă, mi-am dat seama că fără o promovare autentică a titlului nu faci nimic. Nu contează cât de mare este editura dacă ea nu se implică. De ce nu se implică este pentru mine un secret pe care-l cunosc doar cei mari, din conducerea editurii.
Nu am câştigat nimic. Eu am publicat un roman în traducere maghiară la Budapesta şi nu am văzut pe carte nici zece euro. În privinţa reeditărilor, situaţia este similară. Pentru un roman reeditat la o editură importantă am primit trei milioane de lei vechi. Fără comentarii. Acum, pentru două romane care ar trebui să apară în traducere în Italia mi s-a promis suma de... 800 de euro. Iarăşi fără comentarii. Am încetat să-mi mai fac vreo iluzie. Din acest punct de vedere sunt fericit fiindcă sunt profund, iremediabil şi ireversibil deziluzionat. Încă o dată. Dacă literatura română s-ar promova, s-ar vinde foarte bine, chiar mult mai bine decât literatura străină. Dar am impresia că cei care ar putea face ceva sunt interesaţi să întreţină cercul vicios. Nu-l plătim pe autor fiindcă nu i se vinde cartea. Şi în felul acesta ţi-au vârât pumnul în gură. De ce nu se vinde? Fiindcă pe omul de azi nu-l mai interesează literatura. De ce nu-l interesează? Fiindcă autorul nu ştie să fie comercial.
Fals! Îl interesează, dar lipseşte o ştiinţă adecvată a marketingului care să stârnească interesul şi să facă din romanul meu sau al lui o marfă vandabilă.
Evident, cel mai bine plătit autor român este Mircea Cărtărescu. Dar romanele lui au beneficiat de o promovare susţinută. Dacă măcar o centimă din cât s-a pompat în el s-ar pompa şi în alţi autori, şi aceştia
s-ar bucura de o bună vânzare şi deci de un câştig corespunzător. Cel care până acum s-a descurcat foarte greu a fost Radu Aldulescu. Dar el a ieşit oarecum din impas primind premiul de zece mii de euro. Din câte ştiu, niciun autor nu trăieşte ca lumea din scris. Mai împuşcă o bursă, mai iese în afară, dar acestea sunt remedii inconsistente. Mă gândesc însă la mine şi pe propria piele îmi dau seama de dramatismul real al situaţiei.
Cum mor cărţile
Cum am spus, chestiunea ţine de promovare. Nu promovezi un titlu, titlul acela moare. Aruncat într-un raft de librărie este ca într-un mormânt. Nimeni nu se va îndrepta într-acolo spre a-i reda dreptul la viaţă. De aceea, uneori, cărţile mor mai trist decât oamenii, decât autorii lor. Tu măcar ai posibilitatea să spui o rugăciune, titlul tău e mut şi tace. Nu se poate apăra în faţa uriaşei nepăsări care-l condamnă la moarte.
Aşadar editurile ar trebui să creadă mai mult în literatura română decât cred în prezent. Temerea mea e aceea că nu cred deloc. Scriitorul român şi munca lui nu există pentru asemenea edituri trufaşe. Protecţia scriitorului ar trebui să vină de la uniunea de creaţie căreia îi aparţine, dar aici sunt alte şi alte probleme. Uniunea Scriitorilor este la rândul ei sufocată de nume care nu au ce căuta în rândurile sale. Prea uşor au fost făcuţi noi membri care se bucură de acelaşi statut ca autorii valoroşi. Nu este cinstit. Acum cine decide intrarea unuia în Uniune şi care sunt criteriile admiterii constituie iarăşi o altă chesiune delicată. Mă opresc aici.
Am proiecte literare, nu de aşa ceva am dus vreodată lipsă. Totul e să am resurse interioare pentru a le duce la bun sfârşit. Fiindcă toate cele exterioare îmi sunt clar ostile.
Se încarcă comentariile...
