Despre muncă – întrebări simple, răspunsuri incomode

De mai bine de două secole, relația dintre muncă și societate, dintre muncă și educație, dintre muncă și democrație, precum și dintre muncă și demnitatea individului a constituit una dintre temele centrale ale reflecției moderne. Nu întâmplător, modul în care o societate se raportează la muncă și la educație influențează nu doar prosperitatea economică, ci și calitatea vieții democratice, respectul pentru drepturile fundamentale și capacitatea comunităților de a funcționa solidar.

FOTO Shutterstock

Fără a intra în dezbateri teoretice, literatura de specialitate a arătat constant că munca este mai mult decât un fapt economic. De la analizele culturii muncii ca fundament al responsabilității civice, la reflecțiile despre educație ca formă de muncă socială și investiție în binele comun și până la studiile despre munca voluntară și coeziunea comunitară, această temă revine recurent ca indicator al sănătății unei societăți. Autori precum Max Weber, John Dewey, William Lyon Mackenzie King sau, mai recent, Robert Putnam au subliniat, fiecare în felul său, că munca — susținută de educație și de învățare continuă — este o valoare socială, o sursă de inspirație și un pilon al vieții democratice.

Această legătură nu aparține doar reflecției clasice. Ea este reafirmată astăzi, explicit, în discursul instituțiilor internaționale care se ocupă de dezvoltare. Nu este întâmplător că agenda globală a dezvoltării este formulată, tot mai clar, în termenii „skills și jobs” — competențe, educație și locuri de muncă. Atât Banca Mondială, sub conducerea actualului președinte – Ajay Banga –, cât și Comisia Europeană sau OECD tratează munca și educația drept mecanisme centrale de incluziune socială, demnitate și stabilitate democratică, nu doar ca instrumente de creștere economică.

În același registru, cercetarea economică de vârf confirmă această intuiție. Acordarea Premiului Nobel pentru Economie, în 2023, Claudiei Goldin a readus în prim-plan faptul că participarea la muncă, calitatea muncii și accesul echitabil la educație și la piața muncii sunt esențiale nu doar pentru prosperitate, ci și pentru egalitate de șanse, coeziune socială și exercitarea efectivă a drepturilor fundamentale.

În acest context, câteva întrebări simple redevin inevitabile.

Există o corelație între prosperitatea unui popor și modul în care societatea se raportează la muncă și la educație?

Poate exista o societate prosperă, stabilă și dezvoltată acolo unde munca și efortul de a învăța nu sunt respectate?

Pot fi drepturile și libertățile cetățenilor, într-o societate democratică, cu adevărat respectate acolo unde munca și educația sunt disprețuite sau tratate ca simple formalități?

Aceste întrebări nu sunt nici ideologice, nici moralizatoare. Sunt întrebări structurale, care țin de funcționarea unei societăți moderne. Și tocmai de aceea sunt adesea evitate. Pentru că ele ne obligă să privim dincolo de politici publice, de cicluri electorale sau de statistici și să ne uităm la ceva mai profund: cultura muncii, inclusiv a muncii de a învăța.

Societățile prospere nu sunt cele care vorbesc cel mai mult despre muncă, ci cele care o respectă implicit. Acolo unde munca este considerată normalitate, nu excepție; unde efortul este valorizat, nu ridiculizat; unde competența contează mai mult decât abilitatea de a ocoli regulile, prosperitatea devine un rezultat firesc, nu un accident.

Munca nu este doar o activitate economică. Ea este un contract social tacit. Prin muncă, individul contribuie, iar societatea recunoaște această contribuție. Prin muncă se construiesc încrederea, predictibilitatea și coeziunea. Când acest contract este respectat, societatea funcționează. Când este subminat, apar fisurile.

Primele semne ale acestei subminări nu apar în indicatori macroeconomici, ci în felul în care vorbim despre muncă. Atunci când efortul este prezentat ca inutil, când munca este asociată cu naivitatea, iar succesul fără muncă — și fără educație — este admirat, asistăm la o schimbare periculoasă de paradigmă. Nu mai vorbim despre excepții, ci despre o redefinire a normalului.

O societate poate supraviețui o vreme și într-un asemenea registru. Poate consuma capital acumulat anterior, poate beneficia de conjuncturi favorabile, poate chiar afișa prosperitate. Dar nu poate construi dezvoltare durabilă. Pentru că dezvoltarea presupune acumulare constantă, iar acumularea presupune muncă.

Când vorbim despre muncă, este esențial să facem o distincție clară: munca nu înseamnă doar ceea ce facem pentru noi înșine. O societate matură respectă și încurajează munca făcută în interesul comunității — munca voluntară, munca discretă, munca fără recompensă personală imediată, dar și asumarea serviciului public de a-ți apăra țara în vremuri de război. Această categorie de muncă nu este definită prin câștig personal sau vizibilitate socială, ci prin responsabilitate și asumare. Nu este orientată spre statut, nu produce profit și nu ar trebui transformată în spectacol. Tocmai de aceea, modul în care o societate se raportează la astfel de forme de muncă este un indicator profund al sănătății sale morale. Acolo unde oamenii sunt dispuși să muncească pentru alții, nu doar pentru ei înșiși, solidaritatea nu este un slogan, ci o practică.

Această dimensiune a muncii este strâns legată și de educație. Munca de a învăța nu este doar un efort individual, ci și o investiție în comunitate. O societate în care oamenii învață onest, temeinic și responsabil este o societate care se pregătește să funcționeze mai bine, nu doar să producă diplome.

Felul în care o societate se raportează la această formă de muncă este revelator. Acolo unde învățarea este tratată ca formalitate, unde efortul intelectual este relativizat, iar simularea muncii sau chiar fraudarea muncii altuia este tolerată, mesajul transmis este limpede: munca reală nu este esențială. Contează doar aparența rezultatului.

În acest context, plagiatul, întâlnit tot mai des în rândul unor figuri publice aflate în poziții de putere, este relevant nu prin frecvență, ci prin semnificație. El reprezintă negarea muncii ca valoare. Este expresia ideii că poți beneficia de recunoaștere fără efort propriu, că poți mima munca și obține aceleași recompense. Tolerarea unui asemenea comportament nu subminează doar etica academică, ci cultura muncii în ansamblu.

Raportarea la muncă influențează direct și modul în care funcționează democrația. Democrația nu este doar un set de proceduri, ci un sistem bazat pe responsabilitate, încredere și asumare. Toate acestea se învață și se exersează prin muncă — inclusiv prin munca făcută pentru ceilalți. Prin respectarea regulilor. Prin acceptarea ideii că libertatea nu este separată de obligații.

Acolo unde munca nu este respectată, drepturile tind să fie percepute ca beneficii fără contrapondere. Libertățile sunt înțelese ca absență totală a constrângerilor. Iar responsabilitatea este transferată mereu către altcineva. O astfel de societate devine fragilă, indiferent de cât de sofisticate sunt instituțiile sale.

Concluzia rămâne incomodă, dar necesară: nu poți construi o societate prosperă și democratică pe disprețul față de muncă. Poți construi aparențe. Poți construi narațiuni. Poți construi succes conjunctural. Dar nu poți construi durabilitate.

Și totuși, aici apare și un motiv de lucid optimism. Cultura muncii nu este un dat imuabil. Ea se poate repara, se poate reînvăța, se poate reafirma. Prin exemple oneste. Prin instituții care funcționează. Prin lideri care nu își disprețuiesc propriul efort. Prin valorizarea muncii făcute nu doar pentru sine, ci și pentru ceilalți.

Respectul pentru muncă nu se impune prin discursuri și nici prin nostalgii. El se reconstruiește prin coerență și prin consecvență. Iar acolo unde munca — inclusiv munca de a învăța și munca făcută în interesul comunității — este din nou respectată, nu doar invocată, societatea își recapătă nu doar prosperitatea, ci și încrederea în propriul viitor.