Despre dialog în chestiunea Roşia Montană

Nu aş vrea, în acest articol, să exprim un punct de vedere privind proiectul de la Roşia Montană, să mă situez ”pro” sau ”contra” acestui proiect. Ceea ce vreau este să atrag atenţia asupra unor aspecte care ţin de felul în care problema ca atare este ridicată, la nivel public, precum şi despre felul în care are loc ”negocierea” între toate forţele implicate.

Din punctul meu de vedere, orice decizie importantă, care priveşte atât statul, cât şi cetăţenii pe care îi reprezintă trebuie să fie luată prin dialog. Dialogul presupune însă, recunoaşterea preliminară a partenerilor de dialog şi a poziţiilor de plecare ale acestora. Fără legitimitatea participanţilor la decizie, nu se va putea vorbi, cred eu, despre legitimitatea unei soluţii.

Când Guvernul a aprobat proiectul de investiţii la Roşia Montană, trimiţându-l către Parlament, opozanţii civili s-au mobilizat pentru a-l contesta în stradă. Teoretic, între cele două părţi ar fi trebuit să înceapă un proces de negociere în vederea unui compromis. Această negociere a fost însă respinsă de facto, mai întîi de către cei ieşiţi în stradă. Ei au ridicat miza problemei, ba chiar au ipostaziat-o. RMGC a devenit rapid nu doar o temă-cheie, ci şi o temă revelatoare pentru felul în care clasa politică înţelege să rezolve problemele României. Astfel, înainte de a contesta soluţia găsită de Guvern, protestatarii au contestat legitimitatea actualei clase politice în raport cu satisfacerea interesului public. Or, din punct de vedere legal, Guvernul, condus de politicieni, este legitim să rezolve problemele care ţin de interesul public.

De cealaltă parte, guvernul confruntat cu reacţia consistentă a străzii a respins, la rândul său, negocierea. Interesul guvernului era (şi este în continuare) de a nu transforma o problemă strict economică într-una exponenţială pentru politica generală. Ca urmare, a contestat legitimitatea străzii de a rezolva problemele de interes public, ba chiar legitimitatea străzii în raport cu majoritatea electoratului. Or, chiar dacă, într-adevăr, nu strada rezolvă problemele României, reacţia ei poate fi legitimă. Având în vedere anvergura protestelor, este clar că ele sunt semnificative şi, prin urmare, legitime.

De altfel, o recunoaştere a acestei legitimităţi a străzii din partea clasei politice a şi existat. Ea a venit din partea preşedintelui PNL, Crin Antonescu şi apoi din partea Partidului Naţional Liberal. PNL a recunoscut legitimitatea străzii şi, în plus, şi-a arătat, ca şi protestatarii, opoziţia faţă de proiectul RMGC. Nu vreau să discut, însă, poziţia PNL. Vreau doar să atrag atenţia asupra acestei recunoaşteri a străzii ca partener social într-o chestiune de interes public.

După cum se ştie, proiectul RMGC, aprobat de Guvern, se află în prezent în dezbaterea Parlamentului. Majoritatea parlamentară va decide dacă el va fi aprobat sau nu. Ne situăm însă, în continuare, în zona contestărilor reciproce. Pe de-o parte, strada şi-a declinat, prin unii dintre reprezentanţii săi (Fundaţia Alburnus Maior, în primul rând), participarea la dezbaterile din Parlament. Pe de altă parte, Guvernul refuză, în continuare, să recunoască strada ca partener de dialog, aceasta şi pentru că strada, la rândul ei, a refuzat să recunoască legitimitatea Guvernului. Refuzurile reciproce generează un blocaj şi riscă să distanţeze autoritatea publică de protestatari, riscă, în fapt, să conducă la degradarea relaţiilor dintre cele două forţe. Consecinţele, după cum se ştie, sunt, de obicei, foarte neplăcute.

Sunt ferm convins că Jandarmeria nu va rezolva niciodată problema şi că există o singură cale, a dialogului. Nu-mi rămâne, aşadar, decât să-i invit pe toţi cei implicaţi să înţeleagă că numai prin dialogul matur România poate să progreseze.