Despre Boris, omul cu sicriu în casă, şi amicul lui, Godot
0
Am marele noroc de a lucra într-un domeniu care mă scoate permanent din spaţiul de confort şi cred cu tărie că principala formă de progres personal este renunţarea la căldura plăpumii sau rutinei. Dar rândurile de mai jos nu sunt despre credinţele mele, ci despre Boris, un om care a pus în scenă propria-i variantă a lui „Aşteptându-l pe Godot”.
Cum l-am cunoscut pe Boris
Astă-vară am umblat prin satele noastre alături de câţiva fotografi britanici pasionaţi de viaţa tradiţională. Când vedeam o locaţie deosebită sau un om care putea poza pentru un portret, rolul meu era de a intra în vorbă şi a obţine accesul. Iar acceptul n-a fost nicicând dificil – sătenii români sunt în continuare calzi şi te primesc cu o prietenie-mirare venită din altă lume.
Mergând pe uliţele unei localităţi din Sibiu, amicii mei englezi au văzut o casă cu o poartă de lemn tradiţională şi erau curioşi să afle ce e în spatele uşilor. Vremea devenise mohorâtă, ploua mărunt, deci un acoperiş desupra capului şi o pălincă ne-ar fi prins bine.
Am ciocănit la poartă şi în prag a apărut un bătrân cu mustaţă şi cizme de cauciuc ţinând în mână un soi de şorţ gros pe care-l cosea cu cel mai mare ac pe care l-am văzut vreodată.
Cu privirea cruntă, buzele ţuguiate în jos şi o sumă infinită a sictirului în barbă, îmi spune:
- Ce e?
- Bună ziua... He-he... Sunt aici cu nişte prieteni englezi... He... Şi ei n-au mai văzut aşa case ca la noi... He-he... Oare ar putea să intre? răspund eu cu zâmbetul tâmp pe care-l am când încerc să par relaxat, dar nu sunt.
- Să intre? Îmi răspunde ţuguindu-şi şi mai mult buzele în jos şi trăgându-şi şi obrajii după. Când?
Sictirul devenise scârbă.
- Acum. Uitaţi-i aici.
Şi arăt în lateralul porţii, unde cei trei englezi se adăpostiseră de ploaie.
- Bă, du-te...
Părea că urmează îndemnul către întoarcerea la origini, dar adaugă:
- ... mai aşa şi fă-le loc pe poartă.
Un minut mai târziu, eram serviţi cu pălincă pe prispă de însuşi Boris.
- Bă... Eu îţi arăt ce am în casă, dar să nu te sperii. Eu dorm cu copârşăul lângă mine!
Spre ruşinea mea semantică, nu ştiam ce e un copârşău.
Boris ne-a deschis tacticos uşa de la camera mare, a doua din casa lui, şi ne-a întrebat revoltat: „Bă... Voi sunteţi curaţi pe picioare?”.
Acolo erau vreo 20 de scaune de lemn aşezate de jur-împrejurul încăperii, într-o curăţenie impecabilă, radical diferită de mizeria cruntă din odaia în care dormea.
Imediat în dreapta, Boris intră pe o uşă semideschisă şi ciocăne într-un obiect de-acolo zicând:
- Eh, vă place? Trei milioane am dat pe el!
În faţa noastră stătea deschis sicriul lui Boris, cel mai de valoare lucru din casă, mai de preţ chiar decât cei 500 de litri de rachiu pregătiţi pentru înmormântare.
Toată odaia, de fapt, era un fel de scenă decorată pentru moartea bătrânului de el însuşi.
Ce am învăţat de la Boris
Moartea şi prezentul ca certitudini ne eliberează. Construim gândindu-ne la viitor, ceea ce nu e rău – ar fi imposibil şi stupid să trăieşti fiecare zi ca pe ultima. Însă a vedea moartea şi prezentul ca principale certitudini mi se pare un lucru eliberator. Şi vorbesc aici de a internaliza această concepţie, de a o simţi fizic, de a fi acolo, în casă, uitându-ne la Boris şi zâmbetul său mândru (unicul, de altfel) lângă coşciugul de trei milioane.
Boris mi-a amintit teatral şi concret că suntem inevitabil datori cu un final. Că el nu face altceva decât să accepte soarta pe care o vom avea cu toţii şi să trăiască această supunere.
Dar resemnarea lui a trezit în mine chiar opusul negativismului cronic al bătrânului: tocmai pentru că singurele mele adevăruri sunt prezentul şi finalul, pot încerca orice. În fond, certitudinea că vei pierde totul poate să însemne că nu ai nimic de pierdut.
Nu gânduri, nu încurajări, nu căutare de confirmări: suntem datori să facem. Proiecţia despre noi înşine e adesea clară în mintea noastră. Însă, în loc să mergem spre ea, mai aşteptăm o confirmare, planificăm mai mult decât acţionăm, împărtăşim situaţiile ideale şi atât.
Această dorinţă de a face fără a face e pentru mine asociată cu timpul suspendat şi fără sens în care trăieşte Boris. Aici mă refer mai mult la aşteptarea lui pasivă, la faptul că schimbarea depinde strict de hazard.
Spaţiul şi expectativa bătrânului mă fac să mă gândesc la frământările lui ”de luni mă las de fumat”, ”anul acesta îmi sun părinţii mai des”, ”de mâine mă trezesc la 6”, frământări strict interioare, fără acţiuni reale.
Am învăţat că e datoria noastră, atât cât putem, să trăim libertatea de a face fără a ne lăsa captivi unui plan suspendat şi fără sens precum cel al bătrânului din Sibiu.
Boris trăieşte într-un viitor perpetuu la care niciodată nu va fi martor, aşteptând un Godot care cu certitudine va veni, dar pe care nu-l va cunoaşte.
Experienţa de mai sus a fost pentru mine un soi de „nu faceţi ca el”, un fapt însă ilogic ţinând cont că bătrânul va atinge cu siguranţă suprema lui fericire într-un viitor apropiat. Pentru că, deşi trist şi frământat, Boris îşi înţelege proiecţia de sine şi va ajunge negreşit la ea. Fix în acea fracţiune în care va deschide ochii larg şi va privi moartea, Boris va zâmbi: este, în sfârşit, un om împlinit.
-----
Fotografii: Jacob James
-----
Ţine legătura cu Paul pe:
Se încarcă comentariile...
