Decembrie, ultimul bal
0
Se știe, războaiele nu se încheie în momentul în care devine evident cine va fi învingătorul.
Istoria nu funcționează atât de simplu, ar fi războaie care nici măcar nu ar începe dacă s-ar lua în calcul doar șansele de victorie.
Iar la cele proxy calculul e viciat de faptul că războiul poate fi asumat, dar pierderile – știți, soldații aceia care luptă și mor în tranșee sau sub cerul liber, în frig și ploaie – sunt ale unor terți idealiști, deci e sânge străin, poate să se verse, în definitiv e țara lor, cauza lor, din afară au venit doar îndemnurile și sprijinul prietenesc...
Războaiele le pornesc politicienii, le conduc generalii și le poartă soldații.
Pentru aceștia din urmă orizontul e o fereastră îngustă cu rama fragilă, care se poate sparge peste o zi, peste o oră, peste câteva secunde.
Uneori, soldații înțeleg cursul luptelor, știu când urmează un atac, ce se întâmplă când sunt trimiși în misiune, ce trebuie să facă în caz de una, de alta, dar, alteori, rămân doar piese imobile pe tabla de șah a confruntării, înghețați de spaimă și frig în tranșeele care sunt doar cercuri negre pe țintele artileriștilor inamici.
A venit decembrie, un an se încheie, dar iarna de abia începe și războaiele de iarnă sunt cele mai crude încercări care există.
A venit decembrie în Ucraina, în capitala Kiev apar din nou delegații străine, a fost cancelarul german Olaf Scholz, prima dată după mult timp, i-a trecut cu greu supărarea produsă de fostul ambasador Melnik (cel care îl caracterizase, cândva prin 2022, drept un ”cârnat ofensat”, pentru lipsa acestuia de entuziasm în a sprijini Ucraina), a fost și delegația UE, noua conducere, două doamne și un domn, domnul, am aflat, este noul președinte al Consiliului European și se numește Costa, Antonio Costa.
Cele două doamne sunt vicepreședinta Comisiei UE, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, Kaja Kallas, din Estonia, și comisarul pentru extindere Marta Kos, din Slovenia.
Dacă ne-am lua după aparențe am putea crede că UE e condusă de politicieni mari din state mici, dar ar fi ceva tendențios în această apreciere pentru că ar însemna că sunt și state mari și politicieni... vedeți unde ajungem?
S-au promis bani și echipamente militare (cancelarul Scholz a precizat și suma, 680 de milioane de euro, dar kein Taurus, fără sistemele Taurus, es ist unmöglich, este imposibil, iarna rusească este încă în memoria germană), s-a insistat că pe direcția către UE calea Kievului este mai netedă, iar asta ar ușura negocierile de pace.
A venit decembrie la Kiev și chemările de sirenă ale unor negocieri de pace se aud tot mai insistent.
Nu e nimic simplu, distanța dintre cele două poziții se măsoară în milioane de mile stelare, dar când dai de frig și de fundul sacului, parcă devii mai puțin intransigent, trebuie să fie o lumânare vizibilă la capătul nopții.
Deocamdată sunt doar vorbe care se aruncă pe deasupra fileului în perioada de încălzire, pentru că jucătorii și arbitrul sunt planificați să intre în teren de - abia după 20 ianuarie 2025.
Până atunci, un rever în lung de linie, un serviciu în adâncime, o ceartă a tribunelor prea insistente, prea entuziaste, c-așa-i în tenis, ce frumos!
În timp ce noi luptăm cu cuvintele pe canapea, confortabil, acolo, pe front, în Donbas sau în Kursk, există o altă realitate, înregistrată mai des în ultima perioadă, chiar de către corespondenți ai unor publicații occidentale sau chiar și de către publicații de limbă engleză de la Kiev.
”Kiev Independent” publică, astfel, un material intitulat ”«Destroying us little by little»: Ukrainian troops worried about fate of Kursk operation” / „«Ne distrug încetul cu încetul»: trupele ucrainene îngrijorate de soarta operațiunii de la Kursk”, care și-ar fi putut găsi loc în pagină și în presa inamicului rus.
Sunt câteva descrieri gri ale situației, dar cele mai multe consemnări vin direct de la soldații ucraineni dislocați în această zonă.
„Aviația (rusă, n.n.) este un factor-cheie. Ne bombardează în fiecare noapte și ne distruge încetul cu încetul” - militarul ucrainean Oleksii din Brigada 80 de asalt.
„Niciun soldat cu care vorbesc nu înțelege de ce suntem aici (în regiunea Kursk, n.a.)” – același Oleksii.
Publicația consemnează și faptul că alți soldați, inclusiv Ilia, un militar din aceeași brigadă 80, de elită, au sugerat că incursiunea din regiunea rusă Kursk va avea, probabil, o viață scurtă, fiind o încercare ucraineană de a distrage atenția de la înrăutățirea situației din Donbas.
„Sunt 100% sigur că (rușii, n.n.) ne vor forța să ne retragem, este doar o chestiune de timp”, a spus Ilia pentru ”Kyiv Independent”. „Este păcat că oamenii mor pentru imagine și relații publice.”
Sigur, ceea ce declară un soldat încovoiat de frig nu are valoarea unei analize complexe, până la urmă ce știu Oleksii și Ilia despre marile obiective ale războiului?
Sau, poate, înțeleg mai mult decât se crede la câteva sute de kilometri distanță:
„Ucrainenii nu controlează cu adevărat nimic atât de important în ceea ce privește, de exemplu, orașe sau zone, și nu amenință cu adevărat (Rusia, n.a.) prin deținerea acestei regiuni”. „O grămadă de unități pregătite pentru luptă sunt distruse (de forțele ruse, n.a.), ...este posibil să nu știu ceva sau să nu înțeleg ceva, dar totul este un rahat.” – soldatul Ilia.
Da, soldații vorbesc uneori mai crâncen, nu au timp de rotunjimi stilistice când nu știu dacă mai apucă dimineața următoare.
Iar până să vină pacea, mai durează.
Chiar dacă președintele ales al SUA a declarat că rezolvă problema pe repede înainte, încă nu a discutat și cu dulăul din curtea cealaltă.
Cei care au mizat pe poziția sa privind încheierea conflictului pe cărare diplomatică speră că aceasta va fi calea pe care o va urma.
Cei care continuă să creadă că soluția ”victoriei finale” prezentate de președintele Zelenski e cea care trebuie aleasă, speră și ei că președintele Trump va accelera înainte de a pune frână, altfel spus va escalada un pic, pentru a pune presiune pe Kremlin.
Nu te poți duce la negocieri dacă nu ai menghina la îndemână, nu-i așa?
Liniștea din curtea cealaltă nu e, însă, de bun augur.
Testarea de către Rusia a rachetei ”Oreșnik” nu a dus la încetarea atacurilor ucrainene în adâncimea teritoriului rus, nu era tactic și politic să se întâmple așa, dar ați mai auzit, ați mai citit ceva despre vreo lovitură spectaculoasă?
Infrastructura energetică ucraineană se pregătește de întâlnirea cu una din cele mai reci ierni din ultima perioadă.
Precedenta întâlnire, cu dronele și rachetele rusești, a fost una dureroasă și distrugătoare: în perioada 15 noiembrie - 1 decembrie furnizarea curentului în Ucraina a fost restricționată în proporție de 54% pentru locuințe și 58% pentru unitățile industriale și companii.
Iar bilanțul anului 2024 arată că s-au înregistrat mai multe dezertări și neprezentări la încorporare decât în cei doi ani de război precedenți împreună.
Nu toți soldații vor să aștepte să vină BBC ca să-i facă celebri.
Un material recent realizat de aproape echidistantul post britanic de televiziune spune cam aceeași poveste din tranșeele ucrainene, culmea, tot din Regiunea Kursk:
„Sunt sigur că el (Putin, n.a.) vrea să ne dea afară de aici până pe 20 ianuarie”. „Este foarte important pentru el să demonstreze că este în control. Dar el nu controlează situația.” „(Când rămânem singuri, n.n.) ...nu vorbim despre rachete”. „În buncăre vorbim despre familie și rotație. Despre lucruri simple” – Miroslav, soldat ucrainean.
„Locul nostru ar fi trebuit să fie acolo (în estul Ucrainei, Donbas, n.n.), nu aici, pe pământul altcuiva”. „Nu avem nevoie de aceste păduri din Kursk, în care am lăsat atât de mulți camarazi” - Pavlo, soldat ucrainean
Plus o constatare care contrazice caustic versiunea oficială: „Nu am văzut și nu am auzit nimic despre coreeni, vii sau morți” – același Pavlo.
„Este foarte greu să găsești un coreean în pădurea întunecată din Kursk”. „Mai ales dacă nu este aici” – Vadim, soldat ucrainean.
Dar nu e treaba soldaților ce planuri de pace se fac pe deasupra lor.
Până la urmă, ceva – ceva, va fi.
Ar putea fi planul american, propunerile din aprilie ale generalului Keith Kellogg, noul consilier pentru Ucraina și Rusia al președintelui Trump.
În esență este vorba despre o combinație de presiuni simultane asupra Rusiei și Ucrainei, alternate cu facilități promise fiecărei părți, pentru a le aduce la masa tratativelor: de exemplu, un pic de NATO pentru Ucraina (peste 10 ani, peste 20 de ani, peste ”mai vedem”...), ridicări de sancțiuni pentru Rusia (dar începem cu impunerea altora noi, să nu se piardă antrenamentul), altfel Kievului i se vor mai tăia din rații, iar Moscovei i se va arăta ușa.
Probabil, nu va funcționa în această formă, dar ar putea fi un început de negociere.
Chiar se spune că planul președintelui Trump ar putea fi ultima șansă a Ucrainei.
Nu se știu prea multe pentru că, altfel, ce ar mai fi de negociat?
Între timp dulăul din cealaltă curte este trimis să latre și la gardul dinspre Siria, să mai asude un pic și pe alte direcții.
Iar Ucrainei i se mai face o transfuzie de speranță prin vizite la nivel înalt și promisiuni de sprijin.
După trei ani de război purtat cu suport occidental doar nu va face Kievul greșeala să se uite la planuri chinezești sau braziliene.
Publicația Politico pune pe masă și niște modele:
- modelul german – doar regiunile de vest ale Ucrainei vor adera la NATO (urmând ca viitorul să rezolve problema celor din est);
- modelul finlandez - cedarea unei părți a teritoriului și acceptarea neutralității pentru a evita absorbția completă de către Federația Rusă (Finlanda de azi nu mai recomandă acest plan);
- modelul israelian – Ucraina, partea rămasă liberă, nu va adera la NATO, dar va deveni un aliat strategic al SUA și al UE, primind de la acestea sprijin economic, politic și, mai ales, militar (presupunând că Washingtonul va fi vreodată atât de apropiat față de Kiev cum este, în acest moment, față de Ierusalim).
Dar ai de unde alege, nu-i așa?
A venit iarna la Kiev, iar rachetele ruse sting lumina din ce în ce mai des, din ce în ce mai aproape.
S-ar putea să nu mai știi ce semnezi, la ora aceea târzie din noapte.
Se încarcă comentariile...
