De ce nu creşte România?

România din televizor. Sursa: CNA

Multe ar fi motivele pentru care nu progresăm. Numai dacă ne uităm în Decalog, ar fi suficient să aflăm câteva răspunsuri. Incompetenţa, hoţia, jaful, fariseismul, sărăcia şi prostia ar fi câteva dintre ele, cele mai rapide. Dar toate acestea sunt fundamentate pe lipsa de iubire. Pe ură.

Decalogul sau Cele zece porunci din Vechiul Testament par o chestiune strict religioasă. La prima vedere. Însă religia nu este decât suma unor valori de care te legi iar mai devreme sau mai târziu, acestea îşi produc efectele în societate. Aşa că, de dragul filosofiei, îngăduiţi-mi să afirm că, în sens extrem de larg, nu există om lipsit de religie. Tot aşa cum nu există om lipsit de valori.

Cum însă există valori “bune” şi “rele”, dar şi opinie proprie, problema se reduce la metoda prin care stabileşti ce e bine şi ce e rău. Decalogul aceasta are în vedere, să stabilească un set de reguli prin care omenirea întreagă să progreseze spre bine. Dar nu un bine subiectiv, după cum i se pare fiecăruia, ci un bine colectiv. Aceasta deoarece omul singur nu poate progresa, iar individualismul mai mult distruge decât zideşte.

Prin urmare, primele 4 articole (numite porunci, dar în spirit de îndrumare, ca orice legede altfel) explică poziţia existenţială a omului, originea şi menirea sa, iar următoarele 6 stabilesc regulile minime pentru un progres social. Încălcarea lor are ca efect auto-pedepsirea socială: lipsa de dezvoltare armonioasă a individului şi a societăţii.

Însă toate aceste “porunci” (ca şi toată legea Vechiului Testament) au o slăbiciune: nu desăvârşesc. Adică, cum spuneam, ele reprezintă un minim, nu un optim al modului în care ar trebui să fim noi, oamenii.

Ce lipseşte? Iubirea. Un cuvânt pe cât de complex, pe atât de straniu în lumea noastră. Defineşte un univers întreg şi etern, dar se trăieşte cu porţia şi foarte puţin timp. În rest, pare că lipsa ei este definitorie lumii noastre. De aceea, ne pierdem.

Câteva exemple ne-ar lămuri.

Când nu pozează în creştini, românii trăiesc marea penaliadă, mai ales în preajma alegerilor. Nu prea discutăm de problemele societăţii, de ţintele propuse, de strategii şi priorităţi, dar avem o apetenţă înfiorătoare pentru dosare. Instituţiile menite a fi garantul ordinii sociale ajung catalizatorul bârfelor mediatice: daca treci pe la DNA eşti automat văzut ca un penal, deşi DNA-ul are tocmai rolul de a cerceta fapte, nu şi de a stabili vinovăţii. Asta o fac judecătorii, pe care îi găsim rânduiţi tot din vremea Vechiului Testament. Dar, ce mai contează, bârfa şi zvonul sunt mult mai puternice decât raţiunea. Ura învinge şi manipulează iubirea.

Alt exemplu, spiritual. Horoscopul a ajuns să fie aproape omniprezent în media autohtonă. Presa, radioul şi TV-ul alocă, ontologic, deontologic şi sistematic spaţiu acestei predestinaţii astrale, prin care marketizează religiozitatea audienţei. Nu mulţi însă sunt cei care ar aloca (măcar pe atâta) spaţiu învăţăturii creştine. Pastila de predestinare şi de frică în faţa necunoscutului are efect halucinogen mai puternic decât pastila de înţelepciune, frumuseţe sau morală. În acest caz (ca şi în multe altele), superstiţia omoară iubirea. Interesant este că fenomenul se propagă şi printre cei ce susţin că sunt credincioşi, caz în care se numeşte pietism deviant.

Alt exemplu: bunăstarea. Mulţi cred că reuşita în viaţă este tot una cu bunăstarea materială. Fals. Încă din Vechiul Testament citim că Mai bun e puţinul pentru cel drept decât multa bogăţie a păcătoşilor. Iar realitatea ne demonstrează adesea că marile averi nu se pot face sau măcar întreţine, fără griji şi ispite. De aceea, Bogăţia omului e răscumpărarea vieţii lui, adică desăvârşirea sa, iar rugăciunea înţeleptului suna aşa: nu-mi da bogăţie sau sărăcie; rânduieşte-mi ce trebuie, şi-i de-ajuns; ca nu cumva, săturându-mă, să devin mincinos şi să zic: Cine mă vede?; sau, sărac fiind, să fur, şi-n deşert să jur pe numele lui Dumnezeu.

În fine, un ultim exemplu este chiar şi recenta ştire în care un tânăr istoric afirmă, în mod unilateral că Iisus Hristos nu a existat. A descoperit cam târziu, mulţi alţii susţinând la fel înaintea lui. Hristos nu a existat şi continuă să nu existe pentru toţi cei care urăsc. Dovada este faptul că istoricul, încercând să demonteze toate sursele istorice care pomenesc pe Hristos, le numeşte cu un calificativ jignitor: “prostovani superstiţioşi”. Aşadar, partizanatul ucide iubirea, chiar şi istoriceşte vorbind. Nu mai spun de cel politic, care ne-a ucis de mult timp spiritul de comuniune. Iată cum libertatea de opinie şi de asociere poate ucide iubirea.

Dar de ce să vorbim doar de duşmanii lui Iisus, când există chiar şi unii prieteni de-ai Săi, care lăsându-se ispitiţi de importanţa grijilor administrative din Biserică, uită că sunt administratori ai dragostei divine. Căci Hristos nu ne-a rânduit să fim „şefi” în înţeles lumesc, ci dimpotrivă: între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi. Asta nu desfiinţează caracterul şi autoritatea ierarhiei bisericeşti, dar nici nu ar trebui să despotizeze întreg clerul. În acest caz, manageriatul trupesc poate ucide manageriatul sufletesc. Grija de materie ucide iubirea.

N-aş vrea să fiu înţeles greşit: am scris aceste lucruri nu pentru a acuza pe cineva, ci pentru a arăta că nu vom obţine nimic, atâta vreme cât vom cultiva ura şi individualismul exacerbat. Un părinte nu-şi cerată copilul pentru că îl urăşte, ci pentru a-i atrage atenţia, cu durere, că a apucat-o pe o cale greşită.

Cum poţi creşte spiritual sau social, câtă vreme la baza societăţii se aşează ura?

România nu creşte pentru că urăşte.