Dacă pe Arca lui Noe ar rămâne un scriitor/blogger şi un cititor/comentator. Critic şi clinic

Dacă pe Arca lui Noe ar rămâne un scriitor  şi un cititor, cei doi n-ar trebui să aibă nevoie de încă unul asemenea lor pentru supravieţuire. Se poate, dacă între scriitor şi cititor se păstrează justa măsură. În rest, toată stima celor ce nu s-au regăsit în portretul cititorilor care fiind trişti, i-au întristat şi pe cei  care nu meritau, dar şi celor care scriind curat, nu şi-au arătat decât propria tristeţe.

Pierdusem, de vreme îndelungată, orice speranţă de a găsi în critica gazetelor de perete o vorbă bună. Nu încape îndoială că făcăturile editoriale erau măsluite de oameni de bine, jurnalişti care îşi respectă profesia pentru că mai înainte de toate şi-au procurat prin cuvinte o grijă de sine, bloggeri care şi-au coborât crâmpeiele de simţire într-un mediu virtual şi bastard, care mereu e al tuturor şi de fapt al nimănui până la capăt, dar care au în ochi bucuria de a-şi aşterne Eul scuturat şi intim, pentru ca pelicula lor de viaţă să capete culoare şi să meargă pe repede-nainte cu folos. Printre toţi aceştia, bântuia însă un curent baroc al pliurilor de mofturi şi neplăceri: peste schiţa condeiului lor se găsea mereu câte un Arlechin care se împiedicându-se în propriile haine (de bună seamă purtând veşminte nenumărate pentru zecile de măşti ce îi prefac identitatea într-o fiinţă anemiată, care deşi răspune la câteva nickname-uri, e complet depersonalizată), aşternea tuşe groase şi cuvinte rectangulare, ascuţite, pătimaş de nechibzuite, într-un cubism de ofense. E curentul vremii lor, al unui criticism imatur şi plebeu.

Din nefericire, „Ei”, aşa-zicând, pentru că par desprinşi din societatea lor „secretă”, sunt cei care strigă în dreptul articolelor obiective, peste relatările scrise simplu şi informativ de către jurnaliştii care păstrează demnitatea rândurilor lor şi adevărul celor culese, că „referentul” e ba un corupt fără margini, ba un intrus care îşi rânduieşte viaţa după un „carpe diem” întreţinut pe spezele şi punguţa cu bani a celorlalţi. „Protagonistului” i se aplică, de obicei, o prigoană, o căsăpire verbală neinspirată, care de cele mai multe ori, deşi îngăduie o refulare simpatică pentru unii lectori cu aşteptări mai cuminţite, e complet inutilă : mai întâi, pentru că pun rămăşag că „victima” nu o citeşte ; mai apoi, pentru că măcar dintr-un respect funciar elementar pentru cel care ţi-a dat ce să citeşti, ai putea să îţi dregi vorbele (e drept, sunt şi materiale scrise într-un can-can etapizat şi hrănit cu pâine şi circ, dar acesta este unul dintre sindromurile globalizării, ale unui spirit metropolitan care din raţiuni ce merită un tratament mai amplu decât cel cuvenit aici, nu vor fi dezbătute acum. Nu, cel puţin pentru moment).

Există pentru această faţă şi reversul: dacă cele rânduite după tradiţionalul stil informativ strâng cuvinte nu tocmai de bine, cele rânduite după patima, ştiinţa şi cugetele celor care  au fost actorii societăţii lor nejucând pamfletul unor figuranţi, ci trăgând cortina şi spunând lucrurilor pe nume, chit că asta s-a întâmplat prin credinţele, formaţia intelectuală şi pârgurile lor culturale, sunt deseori la fel de hulite. Ba pentru că nu e loc în presa scrisă pentru puncte de vedere atât de… naive sau „simptomal culturalizate”, ba pentru că n-ai frâul condeiului pe care să-l priceapă toată lumea.

Eu cred că tovarăşii joacă astfel o carte greşită : nu e vorba de înţelegere, pentru că n-am întâlnit, nici sub scrierile celor mari, nici sub scrierile celor mici, o remarcă de forma : „dar ce aţi vrut să spuneţi cu….asta ?!”. De obicei, Nickname-ul de la capătul firului de internet desparte apele în două ca un Moise al celor populare şi înţelepte. De-a dreapta celor învolburate găseşti câte un inofensiv, uneori simpatic, dar grotesc în intenţiile sale, „dar dumneata cine eşti ?” (unde prenumele de politeţe suferă mutaţii grosiere, de la caz la caz, şi astfel, din dumneata, ajungi uneori să fii un neica-nimeni). De-a stânga aceloraşi valuri te trezeşti cu un pomelnic de urări care mai de care mai colorate, şi asta pentru că „nu ne place”.

Cum arată de fapt această inegală luptă ? Reacţiile de orice fel sunt binevenite oricând, câtă vreme sunt aşternute într-o formă civilizată, elementară. Măcar atât. Dar când vezi că un cetăţean care îşi asumă cele spuse, cu semnătură şi autenticitate în dreptul celor scrise, e sporovăit de câte unul care nu doar că îşi duce identitatea după un perete virtual în care bate cuie pentru răstignirea celor mulţi şi cu pixul în mână, ci mai mult decât atât, nu îţi oferă niciun temei şi niciun argument raţional pentru reacţia lui, parcă nu îţi vine să consolezi cu o judecată de gust: „nu îmi place şi cu asta, basta”.

Povestea, de fapt, e şi mai simplă. Dacă pe Arca lui Noe ar rămâne un scriitor (jurnalist, blogger, liber cugetător, om de cultură, simplu cetăţean cu un condei public şi sănătos) şi un cititor (indiferent de naţia lui : critic specializat, comentator, lector fidel şi de bună credinţă sau pur şi simplu, un cititor revoltat şi necăjit), cei doi n-ar trebui să aibă nevoie de încă unul asemenea lor pentru supravieţuire. Ei înşişi ar trebui să fie suficienţi, unul altuia, mutual, iar potopul n-ar fi decât o furtună de moment.  Se poate, dacă nu transformaţi criticul în clinic şi patologia resentimentară în vorbe de duh. Sau, mai simplu spus, dacă între scriitor şi cititor se păstrează justa măsură. Unul fără altul nu e cu putinţă. În rest, toată stima celor ce nu s-au regăsit în portretul cititorilor care fiind trişti, i-au întristat şi pe cei care nu meritau, dar şi celor care scriind curat, nu şi-au arătat decât propria tristeţe.