Cum ajung liderii politici să ia decizii radicale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Situaţia în Ucraina a evoluat astfel încât Vladimir Putin era nevoit să 
meargă înainte, pentru a nu pierde tot ce a obţinut anterior.  FOTO AP
Situaţia în Ucraina a evoluat astfel încât Vladimir Putin era nevoit să meargă înainte, pentru a nu pierde tot ce a obţinut anterior.  FOTO AP

„Situaţia în Ucraina a evoluat astfel, încât Vladimir Putin este nevoit să meargă înainte, pentru a nu pierde tot ce a obţinut anterior. După anexarea Crimeei la Rusia, Putin a devenit ostatic al „logicii biciclistului”, când trebuie să acţioneze pedalele, să meargă înainte, pentru a nu cădea”, crede politologul rus Stanislav Belkovski.

Lumea este împărţită în state şi popoare şi noi avem obişnuinţa să spunem că o ţară este prietenoasă cu alta, că popoarele cooperează sau concurează. Dar ţările nu au sentimente şi cuget; liderii şi reprezentanţii elitelor sunt cei care hotărăsc şi dictează politica unui stat, ideologia unui popor.

De multe ori deciziile principale în plan regional şi mondial sunt luate de un număr restrâns de oameni, a căror integritate morală sau psihică nu întotdeauna inspiră încredere. Elitele şi liderii pot asigura progresul, dar cu acelaşi succes pot cauza declinul şi regresul economic, social şi politic al ţărilor pe care le conduc. În istorie, războaiele frecvent au fost opera liderilor, nu a popoarelor.

Să luăm drept exemplu conflictul armat din Ucraina, care a izbucnit în 2014. Ne-am putut convinge cât de uşor părţile componente ale unui popor se pot diviza în tabere care se urăsc de moarte; oameni care decenii au trăit împreună şi au împărţit binele şi greul, au devenit brusc, peste noapte, duşmani ireconciliabili. Dar mai ales am putut vedea cum diferiţi lideri, mai mici şi mai mari, ruşi şi ucraineni, s-au lăsat conduşi de ambiţii personale, nu au putut trece peste orgoliile rănite, au fost cuprinşi de patima răzbunării sau de aspiraţia de a rămâne cu orice preţ în istorie. Liderii au fost şi rămân a fi agenţii tumultului şi ai războiului. 

„Logica biciclistului”

Majoritatea conflictelor mari în lume izvorăsc din trufie şi din ambiţii nestăpânite: odată ce liderii au făcut câţiva paşi înainte, le este foarte greu să facă un singur pas înapoi, chiar dacă raţional el este justificat. Politologul rus Stanislav Belkovski susţinea în cadrul unui interviu din iulie 2014 că o succesiune de paşi ireversibili a caracterizat politica lui Vladimir Putin în privinţa Ucrainei. După cum s-a exprimat Belkovski, „o decizie ireversibilă [a lui Putin] a provocat o succesiune de decizii ireversibile. (...) iar el [Putin], nu-şi poate permite să cedeze”, fiindcă asta ar afecta grav imaginea lui publică şi amorul lui propriu.

Situaţia în Ucraina a evoluat astfel încât Vladimir Putin era nevoit să meargă înainte, pentru a nu pierde tot ce a obţinut anterior. După anexarea Crimeei la Rusia, Putin a devenit ostatic al „logicii biciclistului”, când trebuie să acţioneze pedalele, să meargă înainte, pentru a nu cădea, afirma Belkovski. Puţin mai devreme, în luna aprilie a acelui an, un deputat rus susţinea cam acelaşi lucru: „el [Putin], chiar dacă ar dori să se oprească, nu o mai poate face, fiindcă trebuie să meargă înainte, altfel va fi considerat lipsit de caracter în ţara sa”. Ştim că ireversibilitatea paşilor a adus lumea în mijlocul unui conflict internaţional de amploare.

„Logica biciclistului” este o metaforă interesantă, dar există una şi mai relevantă, care explică şi mai bine relaţia dintre deciziile politice şi geneza conflictelor sociale şi internaţionale – metafora Rubiconului. Despre ce este vorba? Să ne amintim mai întâi că Rubiconul a fost un râu pe care Iulius Caesar l-a trecut în anul 49 î.e.n. împreună cu armata, în drumul său spre Roma. O veche lege a Romei interzicea trecerea Rubiconului de către armată, pentru a evita orice luare cu forţa a puterii în stat, aşa că fapta lui Caesar a însemnat declanşarea inevitabilă a unui război intern. Caesar a meditat mult înainte de a trece râul, ştiind că dacă o va face, nu va mai putea da înapoi; într-un sfârşit, pronunţând „Alea iacta est” („Zarurile sunt aruncate”), el a luat acea decizie istorică. De atunci, „a trece Rubiconul” înseamnă a lua o decizie ireversibilă, a păşi pe un drum plin de riscuri şi fără întoarcere.

Decizia corectă

Ei iată, inspiraţi din acel episod istoric, doi cercetători americani de securitate internaţională au propus, în vara anului 2011, Teoria Rubicon a războiului (The Rubicon Theory of War), a cărei esenţă este următoarea: când liderii au de ales între mai multe opţiuni şi în cele din urmă aleg una din ele, ei ca şi cum ar trece un Rubicon psihologic. La ei se declanşează un set de mecanisme mintale şi un set de convingeri psihologice puternice, care-i fac să fie încrezuţi totalmente în justeţea deciziei luate şi să purceadă la implementarea ei. Odată luată decizia, liderii (dar şi populaţia în ansamblu) se autoconving că aceea e unica decizie corectă şi nu mai pot renunţa la ea. Convingerea lor îi face mai agresivi şi poate duce la acţiuni pline de risc.

Teoria Rubicon a războiului explică acea tranziţie psihologică paradoxală, când, după ce a fost luată decizia de a iniţia o intervenţie armată, la oamenii care au luat acea decizie dispare anxietatea şi frica de consecinţe; în locul acelor stări se instaurează o supraîncredere în forţele proprii şi o voinţă nestrămutată de a merge până la capăt. Totodată, teoria explică de ce există atâta iraţionalitate în timpul conflictelor – pur şi simplu, adeseori, sunt duse până la capăt chiar şi acele decizii care s-au dovedit a fi eronate. Raţiunea e prezentă până la luarea deciziei şi e deficitară după luarea ei; după luarea deciziei, liderii şi subalternii au o psihologie de executori, nu de cugetători.

Efectul psihologic al „trecerii Rubiconului” este propriu şi pentru masele largi ale populaţiei. Autorii aduc o suită de exemple istorice în confimarea teoriei. De exemplu, înainte de a începe Războiul din Golf, din 1991, americanii erau întrebaţi dacă se aşteapă la o intervenţie militară scurtă sau de durată în Irak. Atât timp cât nu exista siguranţa că intervenţia va avea loc, 60% dintre americani considerau că ea va fi de scurtă durată, iar 35% – că va fi de lungă durată. Însă din moment ce devenise clar că intervenţia în curând va începe, s-a produs o schimbare bruscă în psihologia americanilor: 83% au început să considere că va fi o intervenţie scurtă şi numai 13% considerau că va fi un război de durată. Mai pe scurt, odată cu implicarea ţării lor în război, cetăţenii au devenit brusc convinşi de justeţea intervenţiei militare şi în obţinerea unei victorii rapide.   

Aşadar, persoanele care participă la luarea unei decizii dificile în condiţii de criză şi conflict, devin ostatici psihologici ai acelei decizii. Ei încep să sufere de aşa-numita disonanţă cognitivă (nu acceptă critici şi alte opinii), sunt incapabili să proceseze obiectiv informaţia, se complac în iluzia că deţin controlul asupra lucrurilor, devin încrezuţi excesiv în ceea ce fac. Aceasta este explicaţia cum conflictele aparent minore se transformă în războaie locale, iar războaiele locale trec în stadiul de războaie regionale sau mondiale. Crizele din Ucraina, din Orientul Mijlociu, din alte zone ale globului au pe ele şi pecetea „trecerii Rubiconului”. Multe conflicte şi agresiuni din viaţa noastră privată, familială, socială poartă pecetea „trecerii Rubiconului”. De câte ori se întâmplă ca doi prieteni, doi soţi, doi vecini să-şi spună cuvinte care le afectează relaţia, apoi să nu mai poată reveni la ce a fost odată şi să se certe sau să se despartă în mod definitiv. 

Uşor de început, greu de încheiat

Dacă ne mai întrebăm de ce liderii politici au înclinaţia de a lua decizii radicale, inclusiv decizii războinice, un răspuns închegat la această întrebare îl oferă Daniel Kahneman, distins psiholog israelo-american şi Laureat al Premiului Nobel. În 2006, Kahneman, împreună cu un coleg de-al său, Johnatan Renshon, au publicat în revista Foreign Policy un articol excelent intitulat „De ce şoimii câştigă” („Why Hawks Win”). Ştim că în politica statelor mari politicienii şi sfetnicii lor sunt împărţiţi convenţional în două categorii: „şoimii”, care pledează pentru decizii ferme şi dure, confrontaţionale, şi „porumbeii”, care aleg calea compromisului, a dialogului şi împăciuirii. Kahneman şi Renshon argumentează că liderii politici înclină să le dea ascultare „şoimilor”, nu „porumbeilor”, şi asta mai curând din motive iraţionale decât raţionale.

Pur şi simplu noi, oamenii, suntem înzestraţi cu un set de predispoziţii instinctuale şi psihologice pentru a fi convinşi de îndemnurile care fac apel la duritate şi confruntare. „Şoimii” sunt mai persuasivi, fiindcă mintea umană este astfel plămădită, este receptivă la asemenea mesaje. Autorii apelează la exemple din istorie şi la studii de psihologie socială pentru a demonstra că, de regulă, oamenii îşi supraestimează capacităţile şi puterea, suferă de „iluzia controlului” asupra situaţiei, exagerează în privinţa relelor intenţii ale adversarilor, îi consideră pe aceştia din urmă drept unicii vinovaţi, totodată le subapreciază abilităţile şi integritatea.

Cu alte cuvinte, noi avem o psihologie care, pe de o parte, ne permite să începem uşor conflictul, pe de altă parte, face dificilă încheierea lui. La nivel politic înalt, aceasta înseamnă că liderii sau ţările se pot aventura în conflicte diplomatice şi acţiuni militariste, fără a aprecia real, raţional consecinţele. 

Instinctele noastre arhaice, psihologia noastră, modul în care funcţionează creierul, mediul în care creştem, frustrările, lecţiile dure pe care le primim de la cei din jur, modelele sociale pe care le însuşim încă din copilărie, toate aceste elemente contribuie la formarea şi cultivarea agresivităţii umane. Iată de ce sunt atât de fragile încercările de a crea o lume mai bună şi o societate mai paşnică. Pentru a reduce nivelul de violenţă din lume, ar fi nevoie de înţelegere şi de eforturi egale şi concertate din partea tuturor oamenilor, din partea tuturor liderilor politici, din partea tuturor popoarelor, ceea ce, evident, este o utopie.

Dar putem încerca să schimbăm ceva în mediul nostru privat, să ne supunem unui control raţional noi înşine. Să începem prin a ne cunoaşte mai bine şi potenţialul, şi vulnerabilităţile. Pe timp de criză nu ar trebui să ne grăbim cu luarea deciziilor, chiar dacă situaţia este presantă, fiindcă se poate întâmpla ca o decizie luată în pripă să ducă la o criză şi mai mare.

În cele mai diverse situaţii, să nu ne grăbim să trecem Rubiconul psihologic. Şi să nu ne lăsăm uşor convinşi de „şoimii” din jurul nostru. Să numărăm până la zece înainte de a răspunde la o insultă, să deliberăm mai îndelungat şi cu mai mulţi actori în situaţii critice, să amânăm pentru a doua zi luarea unei decizii grele. Răbdarea şi cumpătarea sunt nişte virtuţi inegalabile, unele dintre puţinele care ne permit să realizăm un minim control asupra instinctelor şi emoţiilor. Merită să le cultivăm.

Fragment din cartea ”Homo aggressivus”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite