CRONICĂ Rachlin, Enescu, Stravinski, Sibelius

Filarmonica Regală din Stockholm a concertat luni şi marţi la Sala Palatului FOTO: Andrei Gîndac

A ataca un program de concert cu „Suita a II-a“ de Enescu reprezintă o provocare pentru orice orchestră, chiar a uneia de reputaţie şi tradiţie cum este Filarmonica Regală din Stockholm.

De-a lungul celor XXI de ediţii ale acestui festival, nu puţine au fost surprizele oferite de tălmăcirile acestui opus. Am constatat astfel cu plăcere că, începând cu unisonul primului subiect al fugii duble, pe care este construită festiva uvertură – Ouverture –, s-a declanşat un proces interpretativ dominat de siguranţă şi mai ales de înţelegere. Complicata ţesătură contrapunctică s-a desfăşurat cu mare claritate, evidenţiindu-se „angajarea resurselor sonore ale orchestrei moderne, cu exploatarea masivă a alămurilor şi a pianului integrat orchestrei“. 

Dirijorul Sakari Oramo a conturat eleganţa şi diversitatea timbrală a temei din Sarabande, caracterul sprinţar al ritmicii complexe din Gigue şi stranietatea Menuet-ului grave. Cât despre Air (Aria), se poate afirma că într-adevăr s-a realizat acel moment de „deschidere halucinantă, egală cu cea a trezirii Sphinxului“, cum remarca Pascal Bentoiu, saltul în altă dimensiune, urmat de amplul şi recapitulativul Bourrée.

Publicul a părăsit cu greu sala, într-o dispoziţie pe care doar muzica romantică o poate genera.

Programul serii a rămas în continuare în sfera neobarocă, urmând o scriere a unui alt titan al secolului XX, Igor Stravinski – Concertul pentru vioară în Re. Opusul necesită resurse tehnice deosebite, iar interpretul serii, violonistul Julian Rachlin, le-a demonstrat din plin. Ţinând cont de evoluţia artei interpretative contemporane, acest concert intră frecvent în marele repertoriu violonistic, cu toate că la o primă audiţie se descoperă doar cunoscătorilor, solistul fiind privat de scriitură în a-şi demonstra capacităţile virtuoze de esenţă paganiniană pe care le oferă alte lucrări concertante, chiar moderne. Partida solistică a fost susţinută pe tot parcursul desfăşurării, lucru dificil deoarece nici mişcările lente – cele două Arii – nu oferă vreun moment de relaxare, din acest punct de vedere, Stravinski fiind nemilos cu solistul, mai ales în ideea că partea lirică, aşa cum o înţelegem în general, este de altă natură decât cea potrivită viorii. 

Mai mult decât atât, Julian Rachlin s-a apropiat în cel mai autentic „stil“ de intenţiile autorului, prin vigoare, desfăşurare energică şi temperament exploziv. S-a remarcat tonul frumos şi vibrato-ul expresiv pe momentele de contrast oferite de scriitură, iar bisul, Sonata a III-a pentru vioară solo, „Balada“, de Eugène Ysaÿe, dedicată lui George Enescu a confirmat pe deplin înzestrarea violonistului. Rachlin, care este un interpret ataşat de opera camerală enesciană, a intuit Balada ca un binom, iar varianta lui a dezvăluit acel Enescu unic în trăirile sale interioare cât şi în violonistica sa la fel de particulară, poate pentru unii mai puţin cunoscută.

Simfonia a I-a de Sibelius s-a înscris în trendul de promovare a operelor scrise de compozitori reprezentativi pentru spaţiile geografice în care orchestrele îşi desfăşoară activitatea curentă. Sibelius este, în general, renumit pentru simfonismul său care are armonii luxuriante, colorit timbral şi melodii mişcătoare, iar publicul, astfel pregătit, a fost receptiv la o lucrare puternic influenţată de ethosul ceaikovskian. Deşi a fost scrisă la 33 de ani, vârsta la care începe adevărata maturitate, ea reprezintă totuşi un început de drum, pentru că vor urma încă multe simfonii (şase, iar cea de a VIII-a începută) şi alte lucrări care îşi vor găsi repede locul în repertoriul universal. 

Dirijorul Sakari Oramo, alături de excepţionala orchestră, a folosit toate resursele pentru a da coeziunea necesară unui opus de asemenea anvergură, imprimând o dinamică şi un tempo adecvate pentru a lega o scriitură presărată de idei muzicale tratate secvenţial, cu multe solo-uri, şi care nu totdeauna ajunge la un punct culminant îndeajuns de susţinut din punct de vedere orchestral. S-a remarcat Andantele, partea a II-a, mai patetică, aproape melodramatică, în care se confruntă compartimentul coardelor cu cel al alămurilor. 

De asemenea Scherzo-ul a fost deosebit de reuşit datorită structurii ritmice interesante, caracterului său dansant şi expresivului solo de corn, iar finalul, mai complex din punct de vedere compoziţional, a fost mai relevant în ce priveşte lucrarea ca împlinire. Întregul opus îl prevesteşte pe marele orchestrator care va fi Sibelius, iar publicul a răsplătit cu aplauze generoase performanţa orchestrei, sunetul ei elaborat, precizia şi fineţea execuţiei. Seara s-a încheiat cu o pagină celebră scrisă tot de Sibelius, Vals trist, la care dirijorul a solicitat şi realizat agogică şi culoare timbrală cu totul excepţionale, iar publicul a părăsit cu greu sala, într-o dispoziţie pe care doar muzica romantică o poate genera.