Copilul meu nu spune poezii
0Şi, vai, cât de mândră mă simt! De ce le cer oare unii adulţi copiilor pe care îi întâlnesc să le spună poezii? Dacă le plac versurile, să pună mâna să citească!
“Şi ce poezii ai învăţat la grădiniţă? Să-mi spui şi mie una. Ia să văd dacă ştii vreo poezie!”
La o astfel de interpelare, venită din partea unei “găşti” de pensionari din familia extra-largită, acum vreo doi ani, fiul meu a răspuns rapid şi nonşalant: “Dacă mâncaţi tot, poate vă spun una!” Ei au mâncat, el tot nu le-a spus. Şi, Doamne, cât de fericită am fost! Nu îmi mai încăpeam în piele de mândrie.
Pentru că eu am fost fetiţa “bine-crescută”, care spunea tuturor celor care îi cereau poezii lungi, ca să fie oamenii convinşi că mă duce mintea. Că nu văd alt motiv pentru care un adult ar cere unui copil să îi spună poezii. Dacă îi plac, să pună mâna pe carte! Dacă nu şi le mai aminteşte, la fel!
Sărbătorile, fie că e vorba despre Crăciun sau despre Paşte, sunt ocazii minunate în care ne întâlnim cu oameni dragi, cu membri ai familiei pe care nu reuşim să îi vedem prea des sau poate deloc în restul anului. Eu mă bucur, îmi simt sufletul plin când suntem cu toţii, copilul se bucură că îi vede, le spune că i-a fost dor de ei, se joacă fericit cu darurile primite…
De ce ţin unii să îmi strice starea de bine, încercând să îmi testeze copilul, să îl oblige să spună poezii… nu voi înţelege niciodată. Dar sunt fericită că el nu cedează presiunilor! Aşa, băiatul mamei! Răzbună-mă!
Voi le spuneaţi adulţilor poezii “la cerere” când eraţi mici? Dar cum procedaţi acum când sunt puşi copiii voştri în astfel de situaţii?
Se încarcă comentariile...
