Comunismul ca boală psihică (I)

Nu am pretenţia că această idee este originală, însă ader la ea cu toată convingerea deoarece atât ideologia, cât şi metodele comuniste mi se par dezechilibre care trebuie amendate. „Valorile” paradigmei comuniste transpuse cotidian în atitudini, comportamente şi acţiuni cu încărcătură publică sunt indicatoare semnificative ale unor distorsiuni interioare, conştiente sau inconştiente.

M-aş opri pentru ilustrare la câteva elemente clasice din pattern-ul comunist care, manifestate individual în viaţa publică, trădează slăbiciuni interioare.

Autoritarismul

Aici e cel mai simplu de argumentat prin intermediul teoriei psihanalitice. Pulsiunile sexuală sau/şi cea agresivă se transpun în planul exterior printr-o nevoie exacerbată de a supune şi a domina pentru a deţine puterea. Este simptom deoarece o astfel de persoană capătă în timp dependenţă de  „confirmările” externe. Postura de „lup alfa” energizează şi creează dependenţă. Devine o problemă atunci când lipseşte, iar „motoarele” nu mai pornesc în afara acestui combustibil simbolic.

Cenzura

În opinia mea, e unul dintre cele mai grave semne de „turbulenţe” interioare. Atunci când cenzurezi tot ce reprezintă disonanţe cognitive faţă de sistemul propriu de reprezentări, poate să însemne mai multe lucruri. Două mi se par însă mai importante: lipsa de receptivitate şi de deschidere semnifică un sistem „închis”, ori, conform modelului cibernetic şi teoriei generale ale sistemelor, orice sistem, de la cele biologice până la cele fizice, trebuie să facă schimb de informaţii pentru a fi în echilibru. Al doilea lucru care mi se pare important aici ar fi infrastructura inconştientă din spatele manifestării de cenzură: ego-ul uriaş sau/şi frici conştientizate sau  neconştientizate care dau nuanţe deviaţioniste anumitor comportamente. Este mai simplu să elimini total din planul fizic şi/sau din planul conştiinţei decât să integrezi. A nu accepta că există şi alte versiuni asupra lumii la fel de valide este ca şi cum ai nega liberul arbitru al fiecăruia dat de Dumnezeu de a-şi defini propria realitate.

Propaganda

Şi în cazul propagandei mi se pare simplu de argumentat. Atunci când vrei să fii „prime definer” (în studiile culturale se defineşte ca fiind cel care pune etichetele calitative, preluate de un grup mai mare sau mic de oameni), înseamnă că te baţi pentru o viziune unică asupra a ceva de impus tuturor. Înseamnă dispreţul faţă de ceilalţi şi negarea capacităţii lor naturale dacă nu intelectuale, de a face singuri asocieri şi a construi sensuri. Înseamnă „violarea” celorlalţi cu propria reprezentare. Înseamnă un mod necinstit de a te impune, iar apelul la mijloace non-etice este o formă de furt. Furtul prin propagandă ascunde fie un complex de superioritate (pentru că nu oricine are această abilitate), fie unul de inferioritate (necalibrarea corectă între obiective şi mijloace). Complexele duc la problemele nerezolvate din copilărie.