Cine se încumetă să îl împingă pe Victor Ponta pe scări?
0Victor Ponta se agaţă cu toată puterea de rămăşiţele pe care le mai are după eşecul din noiembrie. Deşi nimeni nu îşi manifestă public dorinţa de a-l împinge pe scări, Victor Ponta s-a agăţat deja de pragul uşii şi aruncă preventiv priviri care ne aduc aminte de personajul din ”Puss in boots”. Doar, doar din milă sau alte sentimente creştine va fi cruţat, iertat şi reprimit în prima linie.
Consens, coabitare, înţelegere! Dar Victor Ponta nu are nicio şansă. El e mort politic şi faptul că încă îşi bea cafeaua la Palatul Victoria e doar pentru că nu s-a decis momentul în care va fi executat şi, mai ales, cine va fi cel care va da prima lovitură. După modul în care reacţionează şi se mişcă politic, prim-ministrul arată ca un om care ştie că îşi trăieşte ultimele clipe de glorie mediatică şi că pedeapsa nu i-a fost comutată, ci doar amânată momentan. Dar tot ca şi condamnatul care speră că amânarea e de fapt o iertare, Victor Ponta se agaţă disperat de toate şansele reale sau închipuite care îi ies în drum. Aceasta este simpla explicaţie pentru care vocabularul i s-a îmbogăţit cu termeni precum ”coabitare” şi ”consens”, din acest motiv este afabil până la servitute cu Klaus Iohannis şi tot din acest motiv s-a născut şi reforma politică din PSD. Deşi e un comportament politic explicabil, şansele de supravieţuire pentru Victor Ponta sunt inexistente.
Ca să supravieţuieşti politic unui dezastru ca cel prin care a trecut Victor Ponta e nevoie de mult noroc. El se defineşte printr-un număr rezonabil de inamici care să aibă sentimente amestecate în ceea ce te priveşte, ba chiar unii să te aprecieze pentru anumite calităţi umbrite de defecte, dar unanim acceptate. De un public dispus să uite şi să ierte într-o perioadă relativ scurtă. Şi elementul esenţial, de a avea ceva cu care să negociezi o ieşire onorabilă, dacă nu chiar o revenire. Victor Ponta ratează cu brio în ceea ce priveşte primele două categorii, are duşmani care îl aşteaptă de multă vreme să clacheze, iar publicul nu e dispus să uite argumentele pentru care a votat împotriva sa într-o proporţie covârşitoare. Îi rămâne să negocieze.
Nu cred că Victor Ponta are ce să promită pentru a fi iertat. Nu a reuşit să impună suficienţi oameni care să îl susţină la vârf şi o dovadă e faptul că cei care l-au susţinut vizibil în ultimii ani nu mai sunt prezenţi pe nicăieri. Nu poate să promită niciun fel de viitor partidului, indiferent cât de creativ ar fi, pentru că în politică imaginaţia pierde întotdeauna în faţa pragmatismului. Nu are CV-ul necesar unei reveniri simbolice, aşa cum au avut Adrian Năstase sau Mircea Geoană. În schimb are o grămadă de probleme care abia încep să apară: nesfârşita poveste a plagiatului şi care până la urmă va avea nişte posibile repercusiuni juridice, legăturile cu baroni ca Duicu, tot felul de decizii controversate precum cele legate de companiile petroliere sau dosarul votului din diasporă. În acest context, privind imaginea de ansamblu cu ajutorul a câtorva instrumente de analiză strategică, întrebarea care se pune este: ce ar putea să îţi promită Victor Ponta ţie, lider local sau central al PSD, ca să îl susţii la conducerea partidului? Se susţine teoria conform căreia se va alia cu cei care au probleme juridice, în speranţa că îi va ajuta să scape? Cum îi va scăpa? Astăzi pare mai rezonabil să lauzi justiţia în speranţa că vei scăpa mai ieftin, decât să te aliezi cu Victor Ponta şi să lupţi cu DNA-ul.
În tabăra celor care i se opun lui Victor Ponta e toată lumea practic, deşi manifestările publice sunt tăcute şi insesizabile. Preşedintele Klaus Iohannis nu are niciun interes să aibă pe termen lung un prim-ministru ca Victor Ponta şi de aici trebuie plecat atunci când spunem că au bătut palma. Nu există niciun motiv rezonabil în această alianţă. Mai degrabă, Klaus Iohannis are nevoie de o zonă temporală care să funcţioneze ca tampon între trecerea de la epoca încheiată în decembrie la o nouă ordine politică. Acum nu cred că planul e definitivat şi piesele aşezate, jocurile făcute şi funcţiile împărţite, aşa că cea mai bună soluţie e să îl păstreze pe Victor Ponta la Palatul Victoria. Un prim-ministru liberal ar tulbura apele în momentul acesta.
În interiorul PSD-ului apele sunt atât de tulburi încât să te apuci să faci scufundări e suicidal.
Mircea Geoană, Cătălin Ivan şi Marian Vanghelie sunt nume care au ieşit la suprafaţă şi încă nu se ştie cine se va aşeza în spatele lor, dacă vor merge împreună sau separat, dacă îl vor contesta pe Victor Ponta din interior sau din exterior. Dar supravieţuirea în PSD depinde de alegerea înţeleaptă a taberei în care te poziţionezi. Resursele sunt încă la Victor Ponta, în timp ce viitorul e la cei care îl contestă. După cum vor alege oamenii din conducere vom şti dacă avem pe stânga un partid sau două, trei. Orice se va întâmpla, Victor Ponta nu va mai conduce prea curând un partid aşa de mare ca PSD-ul de dinainte de alegerile prezidenţiale.
La PNL situaţia e fericit–dramatică. Au tot ce le trebuie, premisele necesare, un pic de linişte şi un preşedinte la Cotroceni. Un prim-ministru astăzi ar fi un dezastru, pentru că imaginaţi-vă ce discuţii se vor naşte la formarea unui nou cabinet. Vă imaginaţi că greii din cele două partide, strânşi într-unul singur, vor accepta să se dea singuri la o parte pentru o nouă garnitură pe care electoratul să nu o conteste din momentul depunerii jurământului? PNL are nevoie de Victor Ponta ca să îşi poată rezolva problemele interne. Dar Victor Ponta va pica la prima senzaţie a PNL că poate să stea pe propriile picioare.
În mod paradoxal, astăzi se vorbeşte de coabitare şi consens, când de fapt totul e brownian şi nimeni nu e sigur de ce urmează să se întâmple. Liniştea de dinaintea furtunii nu e infinită şi nu e caracterizată de consens. Dar după furtună coabitarea şi consensul sunt cele mai bune soluţii pentru clasa politică, dacă vrea să se reformeze şi să supravieţuiescă. Consens pe temele reale ale politicii şi ale realităţii, nu pe structura Guvernului şi pe salvarea carierei lui Victor Ponta.
Consensul şi coabitarea vor începe abia după ce Victor Ponta va pleca de la Palatul Victoria. Poate pentru că e nevoie de o dispariţie simbolică a ultimului personaj din trioul care a făcut agenda publică a României în ultimii ani. Victor Ponta trebuie să se aşeze în aceeaşi bancă cu Traian Băsescu şi Crin Antonescu. Poate că e nevoie ca el să plece pentru greşelile agresive făcute de când e prim-ministru. Poate că e nevoie să se dea la o parte, pentru că simpla sa existenţă în conducerea unui partid împiedică reformarea de care se tot vorbeşte. Toate la un loc fac necesară retragerea lui Victor Ponta, ca punct necesar de plecare într-o nouă construcţie.
Şi dacă premisa ieşirii lui Victor Ponta se va împlini, e cel mai probabil ca abia atunci să avem cu adevărat o coabitare stânga – dreapta, la modul cât se poate de concret şi poate chiar instituţionalizată printr-un acord de genul celui pe care şi-l doreşte Victor Ponta astăzi. Ambele grupuri sunt slăbite şi prost construite, nu au resurse umane şi nici capacităţi manageriale. O nouă clasă politică nu apare peste noapte şi nici nu poţi conta pe cea veche să se dea la o parte, pentru că ţara sau situaţia i-o cere. Ca să reziste şi să se reformeze, stânga şi dreapta au nevoie de un armistiţiu, de o schimbare a discursului politic, de o reinventare simbolică, de o relansare ca şi când o luăm cu toţii de la început. Cine va reuşi are şansa să rămână în cărţile de istorie. Butonul roşu e momentan în biroul Preşedintelui Klaus Iohannis.