Cinci motive pentru care litoralul românesc trebuie evitat cu orice preţ (în afară că la alţii e mai ieftin)

FOTO CG

Nu sunt fatalist şi nici anti-naţionalist. Consider că avem o ţară foarte frumoasă, cu locuri unice, locuită mai ales de oameni buni şi harnici. Totuşi, de dragul patriotismului nu pot accepta să fiu buzunărit de cei care cred că tocmai au inventat „taxa de fraier”, percepută celor ce preferă să-şi facă vacanţele în România.

După ce am sucit lucrurile pe toate părţile (deh, deformaţie profesională!) am ajuns la concluzia că există cel puţin cinci motive pentru care litoralul românesc trebuie evitat, aproape cu orice preţ. Nu vorbesc aici despre alte posibile destinaţii turistice autohtone, căci deşi mici probleme sunt şi în alte locuri, EL, litoralul, este cel care te face cel mai abitir să regreţi că n-ai ales altă zonă pentru a te relaxa după un an de muncă.

Vara asta am fost la Mamaia Nord. Proastă alegere! Am descoperit primul motiv pentru care nu ar fi trebuit să merg acolo: e praf, e mizerie, e zgomot. Ai toate şansele că-ţi construieşti o cultură a glumelor şi înjurăturilor de şantier, căci mai ales asta auzi într-o staţiune care e pe jumătate gata şi pe jumătate în construcţie. Nu! Nu mai este suverană celebra strigare „Ia porumbul! Porumbul fierbinte!”, s-a ajuns la un alt nivel, al băgărilor şi scoaterilor, al descrierii tuturor sfinţilor din calendar şi a tuturor părţilor anatomice ale unui mamifer. Dacă mai ai şi copii sub 9-10 ani, ai făcut rost, cu siguranţă, de nişte şedinţe neprogramate la grădiniţă/şcoală, pentru a explica de unde ştie odrasla ta atât de multe cuvinte colorate, din dicţionarul de argou.

Al doilea motiv pentru care ar trebui să eviţi cât de mult poţi litoralul românesc este acela că tu, turistul, aici eşti, din start, privit ca o potenţială victimă. Eşti fraierul care trebuie jumulit, scuturat de parale, „peonul” care trebuie strâns cu uşa să dea de 10 ori cât face, de regulă pe produse îndoielnice, servite de oameni cu un aer superior, dar cu simţul ospitalităţii un pic mai jos decât genunchiul broaştei.

Evident, poţi mânca de la gheretă, pe riscul tău igienic-sanitar (mă rog, gastro-intestinal), o porţie de hamsie prăjită-n uleiul bine ars şi fezandat, rămas din sezonul trecut. O să plăteşti pentru asta cam cât pe o friptură cu garnitură la un restaurant spălăţel din Capitală dar- vorba ceea! – acolo nu auzi valurile Pontului Euxin. Taxa pe zgomotul de valuri: circa 200%.

Dacă te încumeţi să treci pragul unei spelunci (că nu-i poţi zice restaurant câtă vreme sub tălpi ai nisip, nu există feţe de masă, iar muştele se războiesc furibund pentru mâncarea şi fiinţa ta), constaţi că se schimbă „scorul”. Nu te mai poţi atinge de hamsii fără 45 de lei, dar ai şansa să ajungi şi la 60 de lei dacă patronul a ajuns la concluzia că ospitalitatea lui e mai dihai, deci mai scumpă. Asta în condiţiile în care (m-am documentat în prealabil la nişte furnizori) hamsia proaspătă de Marea Neagră de livrează direct la restaurante cu 15 lei/kg, din care ies patru porţii. Cum ar veni, cam 4 lei de porţie. Şi-atunci de ce se vinde cu minimum 45? Pentru că se poate!

Dar cine te pune să mănânci hamsii? Ia o ciorbă de pui! Costă doar 20 de lei. Aparent. În realitate o să dai mai mult, căci în banii amintiţi nu primeşti ardei, nici pâine, nici orice altceva. Asta ca să nu spun că încă n-am găsit pe nimeni aşa de zgârcit încât să nu lase şi un bacşiş 10-15% chelnerului. Glumind puţin, probabil că marketingul cârciumarilor de pe litoral va converge curând către adăugarea ulterioară la nota de plată a chiriei pentru farfurie şi lingură, pentru a nu părea preţul „de plecare” prea ridicat.

Poţi să încerci şi ceva macrou, că nu costă „decât” de la 45 de lei în sus porţia de 200 de grame. Cu banii plătiţi de două familii compuse din 7-8 membri (în total) pe un meniu cu macrou şi ciorbă cumperi lejer un sfert de camion cu peşte.

Despre băutură n-aş zice nimic, dar zic. O sticlă de vin pe care o găseşti la supermarket cu 20-25 de lei, nu e accesibilă turistului aflat pe litoralul românesc sub 120-180 de lei. Vinuri obişnuite, româneşti, nu vă gândiţi la cine ştie ce licori deosebite, din soiuri rare sau din ani speciali. Berea la pahar (de 400 ml) este minimum 10 lei, dar media este la 12-13 lei. Bere fabricată în România, care se cumpără de la distribuitor, adusă la uşă, cu 3-4 lei litrul, nu vreo artizanală gâdilată cu pasiune de vreun berar super-celebru. Şi aş putea continua cu sute de exemple care fac să tremure nervos portofelele oamenilor obişnuiţi, care rareori sar cu leafa de pragul de 3.000 de lei net pe lună (adică majoritatea salariaţilor din România...).

Să nu cumva să credeţi că în magazinele alimentare din apropierea plajelor preţurile sunt de bun simţ. Nu sunt! O bere Ursus clasic, la doză de 500 ml, pe care în orice supermarket o iei cu 2,65-2,80 lei, iar de la magazinul de cartier cu maximum 3,50-4 lei, costă acolo de la 6 lei în sus. La fel orice produs alimentar, orice banal iaurt, corn, cârnat, îngheţată şi ce v-o mai pofti inima. Că doar eşti la mare în România, trebuie să-ţi schingiuieşti bugetul, să simţi că te-ai „efortat”, nu ai primit nimic bonus.

Un al treilea motiv pentru care e nevoie să fugiţi de litoralul românesc unde vedeţi cu ochii este lipsa acută a locurilor de parcare. Dacă în Mamaia Nord (ce ţine de Năvodari) există o explicaţie - parcarea este gratuită peste tot, deci e şi aglomeraţia mai mare - în Mamaia veche (ce ţine de Constanţa), lipsa locurilor de parcare este dublată de nişte tarife mai mult decât piperate, ce pornesc de la 4 lei pe oră (la parcările publice) şi ajung la 10 lei pe oră (la cele private). 

Îmi spunea un prieten care trăieşte de ceva timp la Nisa (Franţa, Coasta de Azur, ştiţi dumneavoastră, nu trebuie să vă desenez) că la Mamaia e mai scumpă parcarea decât acolo. Ce ştie el? Prin Nisa nu se plimbă beizadelele politicienilor francezi cu roaba plină cu sticle de Moet şi de Chateauneuf du Pape. Ei nu-şi permit aroganţele beizadelelor noastre!

Un al patrulea motiv pentru care vă recomand cu căldură să evitaţi litoralul românesc este calitatea execrabilă a plajelor şi a serviciilor aferente. La Mamaia Nord, doar una din trei plaje e cât de cât curată. Evident, nu-i doar vina administratorilor căci, vorba unui jupân, cu faţă de proxenet în retragere, căruia i-am atras atenţia că se adună muştele la resturile de mâncare răspândite printre şezlonguri, „Nu le-am aruncat eu acolo, tot dumneavoastră, turiştii!”.

Cât despre preţurile de închiriere a şezlongurilor (per bucată, nu per set) – hm... – am găsit şi cu 30 de lei şi condiţii bunicele (distanţare, şezlonguri curate, nisip curat), dar şi cu 55 de lei, dar înghesuite, cu salteluţe jegoase, cu mizerie de nedescris. Oricum, cei mai mulţi administratorii de plajă nu afişează preţul (deşi legea îi obligă să le afişeze; inspectorii ANAF merg pe acolo doar să-şi ia „zeciuiala”, nu să-şi facă datoria), aşa că îţi vor cere după cum li se pare faţa ta. Mă rog, portofelul. 

Şi, să nu uit, mai e şi nesimţirea legată de plajele noi. Spre exemplu, în zona recent lărgită, care nu a fost concesionată nimănui, porţiuni mari de nisip sunt deja ocupate de şezlonguri unde vi se cer bani, iar terasele se ridică în ritm vioi şi, evident, neautorizat. Asta ca să nu mai spus că în zona nelărgită zonele de cearceafuri (şi ele obligatorii) nu sunt respectate decât la una din cinci zone de plajă. Căci antreprenorul român are tupeu şi şcoala vieţii, nu se încurcă în amănunte legale!

În fine, al cincilea motiv pentru care litoralul românesc e de evitat este calitatea apei mării. O să-mi spuneţi că Marea Neagră e tot aia şi la români, şi la bulgari, şi la turci, ori la ucraineni. Ei bine, nu e! În inventivitatea lui nemăsurată, patronul român şi-a cuplat ţeava de la canalizare la Pontul Euxin. Orientaţi-vă după miros şi vă veţi da seama. 

Ţeava se îngroapă la peste un metru sub nisip şi este scoasă pe fundul apei la 20-25 de metri de mal. Apoi, pe principiul vaselor comunicante, mizeria de la toaletele teraselor se scurge frumuşel în apă, se diluează conform legilor fizicii şi chimiei, nici nu zici c-a fost acolo. Asta dacă nu te-ar lovi din când în când damful.

Evident, orice om normal la cap, odată ajuns cu lectura aici, mă va lua la rost pe tema „Ce-a vrut, de fapt, să ne transmită poetul? Vrei să ne alunge din ţărişoara noastră?”. Să fie clar: nu militez pentru a abandona turismul românesc şi nici pentru a merge să ne relaxăm pe la alţii. Mi-aş dori să ne bucurăm de ţara noastră frumoasă, cu oameni buni şi harnici. În acelaşi timp, tare-ar fi bine dacă angajaţii statului ar face ce zice legea (nimic în plus sau în minus) în loc să fie cu vigilenţa pe „sleep mode” din cauza eternei şi fascinatei şpăgi. 

Ştiu un patron de pensiune (mică, doar cu vreo 10 camere, fără restaurant) care „cotizează” cam 10.000 de lei pe vară. Nu că vrea el. Nu are încotro. La început a încercat să se lupte cu şpăgarii. L-a costat triplu. L-au căutat şi-n chiloţi zile în şir, săptămâni în şir. Aşa că a renunţat la ifose şi plăteşte conform cutumei locului, adusă din stepele Asiei de hoarda otomană şi păstrată cu sfinţenie de instituţiile de control moderne.

În aceste condiţii, nu cred că-i cazul să ne mai mirăm că tot mai mulţi români caută să-şi petreacă vacanţele în alte zări (i-a oprit un pic pandemia, mai vorbim noi după ce se domoleşte urgia), pe bani mai puţini şi în condiţii mai bune, contribuind la bunăstarea altor naţii. În ritmul acesta, în vreo 2-3 ani, singurii „clienţi” ai litoralului românesc vor rămâne inspectorii veniţi să pretindă tradiţionalele şpăgi, aşa cum fac de câteva decenii, nu de azi, de ieri...

Vă recomandăm şi:

Nu bacteriile ucid oamenii în spitale, ci corupţia şi batista de pe ţambal

România violată şi judecătorii care au uitat de ce-s plătiţi