Ce nu (vrea să) ştie Herta Müller (I)
0Primirea de care s-a bucurat Herta Müller în România la sfârşitul lui septembrie a fost, spre lauda intelectualilor români, excepţională.
Sala Ateneului era plină ca în foarte puţine împrejurări. În faţa librăriei Humanitas s-a format o coadă de sute de persoane. Presa culturală şi cotidianele au consacrat evenimentului pagini întregi. N-au lipsit radioul şi televiziunile. Trebuie să recunosc că am fost mândru de atenţia pe care intelectualitatea bucureşteană a acordat-o scriitoarei germane de origine română, laureată a Premiului Nobel. „Premiul este al dv. în întregime, nu al Germaniei, nici al României", a spus în cuvântul său Andreas von Mettenhelm, ambasadorul Germaniei. Am citit o bună parte din literatura Hertei Müller, romane ca şi eseuri, şi sunt de părere că Nobelul este absolut meritat, indiferent de numele, uneori mult mai cunoscute, ale altor candidaţi din 2009, cu care numele ei a fost, nu o dată, pus tendenţios în cumpănă. Îmi pare rău că trebuie să spun că Herta Müller nu a fost la înălţimea prestigiului ei şi a entuziasmului celor care au întâmpinat-o. Ce enormă dezamăgire felul în care Herta Müller a răspuns la întrebările lui Gabriel Liiceanu în dialogul lor de la Ateneu! Înainte de orice, mi s-a părut nepotrivită cu statura ei morală flatarea unui public doritor să audă exact ceea ce i se spunea. Herta Müller a jucat, evident, un rol. Faptul că l-a jucat perfect, ca o mare actriţă, e departe de a putea fi considerat o scuză. Aplauzele la scenă deschisă dovedeau că mesajul ei trecuse rampa. Ceea ce este ciudat este că publicul nu părea să fi remarcat că nu doar scriitorii erau aruncaţi în groapa cu lei a judecăţii de apoi a colegei lor de breaslă, ci şi poporul român în întregul lui.
Un mesaj, nu doar răutăcios, ci şi incorect. Herta Müller îl transmisese şi cu alte ocazii, deşi nu cu audienţa din 27 septembrie. Mesajul consta în criticarea fără menajamente a comportamentului românilor în anii dictaturii comuniste şi a lipsei de atitudine civică a scriitorilor. „Majoritatea românilor au avut avantaje, s-au aranjat ... Nu mă mir că aceşti oameni nu vor să spună că dictatura a fost o crimă, şi-ar pune în discuţie propriul trecut", a afirmat ritos Herta Müller. Adevărul este că oamenii din toate dictaturile „s-au aranjat" mai mult sau mai puţin. Regimurile comuniste au durat decenii şi trei sau patru generaţii au fost nevoite să caute moduri de supravieţuire. Eventual să emigreze şi să critice dictatura de la distanţă, cum a procedat Herta Müller însăşi. Cât timp s-a aflat în România, a tăcut, chiar dacă, vorba ei, s-a „enervat"; de solidarizat, nu s-a solidarizat cu disidenţii, fatalmente minoritari în toate dictaturile (reproş pe care îl face acum majorităţii românilor), ba s-a „aranjat" şi ea cum a putut, nerefuzând de exemplu un premiu literar acordat de UTC. Şi nu mi se pare deloc onorant din partea ei să nu ştie, şi încă şi mai grav, să se prefacă a nu şti că, vorbind de memoria dictaturii, în România postdecembristă există un institut al statului care studiază trecutul comunist şi crimele lui şi că România este singura ţară din fostul lagăr estic al cărei preşedinte şi-a asumat oficial un raport care condamna regimul, declarându-l, nu numai criminal, dar şi ilegitim.