Cât şi cum se face îndatorarea reprezintă problema

0
0

Am examinat adesea mersul economiei româneşti în ultimul deceniu. Am căutat, între altele, să explic criza de lichiditate din 2008-2009 şi pericolul ca, deşi datoria publică era mica (14% din PIB în 2008) să se producă o criză de insolvenţă. Ca reducerea dezechilibrelor structurale foarte mari (deficit extern în special) era obligatorie în condiţiile date.

Revin la unele aspecte pornind de la textul semnat de Sorin Pîslaru în editia din 5 august a ZF, „Este creşterea datoriei publice toxică?”. Caut să fiu cât mai scurt, să punctez ceea ce apreciez că sunt aspecte esenţiale privind politica economică autohtonă în anii de criză.

Încep cu constatări ce se desprind din experienţa mondială:

  • ţări cu datorii publice mici pot intra în insolvenţă dacă pieţele financiare nu le acoperă goluri de lichiditate;
  • pentru pieţele financiare externe contează îndatorarea externă totală a unei ţări (publică şi privată) şi scadenţele plăţilor; cu cât datoria este mai mare şi scadenţele sunt mai îngrămădite pe termen scurt, cu atât situaţia este mai păcătoasă;
  • îndatorarea sectorului privat nu este mai puţin importantă decât cea a sectorului public; Irlanda, Spania, Portugalia au intrat în mare necaz în anii crizei actuale din cauza îndatorării private în principal. Se poate spune că o situaţie analogă a fost în România şi ţările baltice.
  • deficite externe (de cont curent) mari, sunt finanţate masiv prin îndatorare sunt foarte periculoase, mai ales când resursele sunt orientate nu către tradables (produse exportabile, sau care pot substitui importul). Să amintim că deficitele de cont curent ale României în 2007 şi 2008 au fost în medie de cca 12% din PIB (în comparaţie, Polonia avea în jur de 4,5% din PIB şi o forţă industrială mult mai mare; Cehia aidoma).
  • ţările care au moneda proprie una cu statut de rezervă internaţională au un privilegiu colosal fiind în măsură să-şi finanţeze deficite externe prin emisiune monetară (drept că nu pe veşnicie);
  • ţările din zona euro nu au emisiune monetară proprie şi de aceea, cele care acumulează datorii externe tot mai mari, pot avea mari dificultăţi.  

Să revin la România. În anii precrizei financiare şi economice, creşterea economică a fost în România înaltă (în medie 7% din PIB - de exemplu, 6,9% în 2007 şi 8,5% din PIB în 2008, an electoral), cu îndatorare explozivă a mediului privat, care a recurs la finanţare externă masivă (de aici şi creşterea îndatorării externe private). Deşi, este de spus, stocul de îndatorare total nu era impresionant în comparaţie cu nivele întâlnite în ţările occidentale şi chiar în unele state din Europa centrală şi de Est Alocarea resurselor a fost defectuoasă, mult orientată către tradables. Şi criza a izbit, finanţarea externă (şi internă) a îngheţat şi economia a implodat: cădere de 7,1% în 2009. Numai din 2011 a început o firavă revenire, care s-a accentuat în perioada 2013-2014.
 
În textul amintit mai sus se repetă o ipoteză şi anume, dacă nu era mai bine să nu existe pachetul de finanţare contractat în 2009. Răspunsul pe care trebuie să îl dea cei ce evocă această altermativa este: cum putea România să evite intrarea în insolvenţă în condiţiile internaţionale de atunci, când pieţele îngheţaseră şi toate economiile intraseră în vrie. Se poate discută pe marginea dimensiunii asistenţei financiare, dar utilitatea ei eu cred că a fost indiscutabilă. România şi ţările baltice, Ungaria, au avut nevoie de asistenţă financiară. Până şi Polonia a obţinut unele linii de finanţare în caz de avarie (drept este că Polonia avea o datorie publică considerabil mai mare decât România în 2009, dar deficitele externe erau mult mai mici în anii precriza). Şi trebuie spus că această asistenţă a ajutat corectarea marilor dezechilibre externe şi interne.

O altă chestiune priveşte deficitele bugetare. Aceste deficite au explodat începând cu 2009 nu fiindcă Guvernul a vrut să dea stimuli creşterii economice; ci pentru că atunci când economia se duce mult în jos încasările fiscale plonjează şi există şi cheltuieli suplimentare induse de ceea ce numim stabilizatori automaţi. Deficite bugetare structurale mari fuseseră ocultate de anii de creştere peste potenţial; ele au ieşit la iveală când economia a luat-o la vale în mod brutal (nu ca o simplă recesiune). Am avut deficite ale bugetului consolidat de aproape 9% în 2009, 6,6% în 2010, 2,9 în 2012 şi 1,5% în 2014. Am menţionat ani pe sărite, dar cifrele ilustrează un efort uriaş de corecţie fiscală (bugetară). Deci, trebuie lămurită această chestiune: datoria publică a crescut întrucât corectarea unor foarte mari deficite bugetare nu se putea face peste noapte. Şi sectorul privat şi-a diminuat din nivelul îndatorării forţat (prin dezintermediere financiară şi reducere drastică de investiţii), fie în mod benevol,când întreprinzători au înţeles riscurile supraîndatorării.
 
S-a ajuns acum la un deficit mic al bugetului, la deficit de cont curent (extern) sub 1% din PIB, la o datorie publică care pare să se stabilizeze la puţin sub 40% din PIB. Ce urmează? Întrebări sunt legitime şi motivate şi de controversa privind relaxarea fiscală intenţionată. Nu este aici cazul să analizăm dimensiunea paradigmatică, de filosofie economică privind această relaxare fiscală. Contează mult mai mult, în condiţiile prezente, să răspundem la întrebări de genul:

 - are sens să stimulăm consumul când creşterea din această perioadă este condusă în special de această componentă a cererii agregate şi când avem o problemă majoră cu nivelul investiţiilor (de care depinde creşterea viitoare)?
 
 - este plauzibilă ipoteza că stimularea consumului s-ar traduce într-un efect puternic pe latura investiţiilor, care să mărească producţia de tradables, creşterea potenţială a economiei? Eu nu  văd această ipoteză credibilă.
 
 - are merit economic mărirea deficitului bugetar în condiţiile date, când economia tureaza probabil peste potenţial, în sensul unei creşteri sustenabile? A nu accepta această întrebare înseamnă a admite că economia României poate reveni la ratele de creştere din anii trecuţi;
 
 - chiar dacă se toleaza ipoteză unei creşteri sustenabile de, să zicem, peste 4% din PIB, are sens totuşi să mărim deficitele bugetare? Şi nu marginal, ci cu peste 2%, chiar 3% din PIB (relaxarea fiscală plus noua grilă de salarizare);

Mai sunt şi alte întrebări, dar ce vreau să arăt este că diferenţa este de la cer la pământ între creşterea forţată a datoriei publice în perioada 2009-2014 şi cea care ar avea loc acum prin lărgirea deficitelor bugetare în mod deliberat. În prima perioadă, îndatorarea a fost cauzată de imposibilitatea de a reduce deficitele cvasi-instantaneu (drept este că în 2009 deficitul de cont curent s-a diminuat la 4,5% din PIB în condiţiile îngheţării pieţelor). Acum ar însemna că deficitele bugetare să urce considerabil într-o perioadă de creştere economică mai viguroasă. Odată, s-a încercat corectarea dezechilibrelor; acum, imbalante (bugetare) ar începe din nou să devină vizibile şi, trebuie spus, nu prin eventuale investiţii care să mărească potenţialul de creştere, ci prin stimularea consumului. Avem o mare problemă de gestionare a echilibrelor (dezechilibrelor) în economie dacă s-ar merge înainte cu noua grilă de salarizare şi relaxarea fiscală aşa cum sunt intenţionate.
 
Voi sfârşi cu observaţii privind sugestia de a se elimina datoria publică; invit pe cei care au în contemplaţie o astfel de opţiune să mediteze la:

  • o datorie publică foarte mică nu asigură automat „libertate economica”, în sensul eliberării de constrângeri; dacă nu ai perspectivă de creştere/dezvoltare finanţarea rămâne precară.
  • poţi avea o datorie publică mică şi o îndatorare privată excesivă, care să anuleze presupusele avantaje în materie de finanţare;
  • pentru lucrări mari de investiţii (infrastructură), finanţarea nu poate fi decât pe termen mediu şi lung şi determină ipso facto îndatorare.

Revin la chestiunea de bază: pentru ce şi cum se face îndatorarea. Îndatorarea publică din anii recenţi era foarte greu, dacă nu imposibil de evitat pentru a nu lăsa economia să se prăbuşească. Un nou ciclu de îndatorare acum nu are merite convingătoare având în vedere originea unor noi defcite bugetare, deficitul de investiţii din economia autohtonă, contextul internaţional.
 
PS Am auzit argumente de genul: sectorul bancar este controlat de bănci străine, nu ar fost mai bine să-l lăsăm să se descurce,ca şi economia în ansamblu, în care operează multe companii internaţionale. Opinia mea este că riscurile erau enorme în condiţiile din anii 2008-2009. Într-un fel, această gândire echivalează cu cea care spune că nu era nevoie de intervenţie publică în Europa, în SUA, pentru a evita topirea sistemului financiar şi prăbuşirea economiilor. Adică să acceptăm o depresiune generalizată în SUA şi Europa. Să ne gândim nu numai la efecte economice, ci şi la consecinţe sociale şi politice. Asemenea efecte se văd deja în Europa, în ţări care au cunoscut căderi economice de două cifre, şomaj de peste 20%.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite