„Carmen” la Opera Națională Greacă, în montarea istorică originală

Un scurt sejur turistic la Atena nu putea să nu cuprindă și o vizită în frumoasa și moderna Stavros Niarchos Hall construită acum exact zece ani, sediul Greek National Opera, mai ales că o serie de spectacole cu opusul lui Bizet este în plină desfășurare. Am mers așadar după mijlocul lunii mai la a opta din cele treisprezece serate ale seriei începute în aprilie și care va dura până în iunie, Opera Națională Greacă funcționând în formula de teatru „de stagiune”.

Don José și Carmen în primul act. Foto G. Antonoglou

          Noua reprezentare a operei „Carmen” a folosit o coproducție franceză din 2023 între Bru Zane France, Opéra Royal - Château de Versailles Spectacles, Opéra Orchestre Normandie Rouen, Palazzetto Bru Zane - Centre de musique romantique française, având drept producător executiv Bru Zane France și regizor pe Romain Gilbert. O montare care a reprodus-o pe cea istorică din 3 martie 1875, data premierei absolute de la Paris, Opéra-Comique, Salle Favart.

          Așadar o mizanscenă absolut tradițională, cum rar se mai vede în ziua de azi, purtând parfum de epocă și respectând indicațiile din partitură ale compozitorului privind ambientul acțiunii. Într-un sens în care mi-a făcut plăcere să regăsesc cadraje scenice, cel puțin pentru primul și al treilea act, ce mi-au reamintit de legendara montare bucureșteană din 1957 semnată de marele Jean Rânzescu, desigur inspirată din același original în idei clasice asemănătoare, dar simplificată stilizat ca detalii față de ceea ce am văzut acum la Atena.

Finalul actului I. Foto G. Antonoglou

          Reproducând scenografia veche pariziană, Gilbert a colaborat cu Antoine Fontaine (decoruri), cu renumitul designer Christian Lacroix (costume), cu semnatarul inițial din 2023 al luminilor Hervé Gary, dublat la Atena de Stéphane Le Bel.

          Într-adevăr, decorul este încărcat și greu, cu lux de amănunte arhitecturale, atmosfera fiind fidel reprodusă de piața sevillană cu pod arcuit și perspectiva monumentalei catedrale (primul act), de taverna lui Lillas Pastia impozant etajată (actul secund), prin stâncile montane masive cu grote și defilee (al treilea act) și din uriașa poartă de intrare în arena de corrida Plaza de Toros, în ultimul.

Actul II. În centru, Escamillo. Foto G. Antonoglou

Valoare de restituire se regăsește și în costumele lui Christian Lacroix, replici ale celor originale, deși acum le judecăm drept prea uniforme, prea puțin variate ca desen și prea mult pastelate, lipsite de culori vii, cel puțin pentru lucrătoarele de la Fabrica de Tabaco. Revanșa a venit în ultimul act, când varietatea a fost dominantă. Carmencita însăși a purtat costum tradițional și coafură cu peineta (ornamentul de flamenco înfipt în coc), a mers la lucru astfel împodobită, ținută la care a adaugat la final mantilla, vălul de dantelă neagră.

          Tot cu valoare de restituire, din unghi muzical, s-a folosit obișnuita versiune Ernest Guiraud cu recitative cântate a Editurii Choudens Père et Fils, revizuită de cercetătorii muzicologi de la Palazzetto Bru Zane, dar în care s-a cântat și de obicei eliminata arie a lui Moralès din primul act cu pantomima sa aferentă... o scenetă desfășurată în piață, printre trecători, pastișă de commedia dell'arte cu o nostimă jună, tânărul ei admirator și caraghiosul soț bătrân și diform.

Cvintetul din actul secund. Foto G. Antonoglou

          Aș adăuga dansurile antrenante a căror coregrafie clasică se datorează lui Vincent Chaillet. Chiar și agitatului cvintet al contrabandiștilor Carmen – Frasquita – Mercédès - Le Dancaïre - Le Remendado din actul secund i s-a dat mai multă culoare prin mișcare de balet.

          În asemenea cadru, spectacolul pulsează și are veridicitate de platou. Publicul se simte ca la Salle Favart în 1875.

Interpreta rolului titular

          Sigur, capul de afiș a fost renumita mezzosoprană georgiană Anita Rachvelishvili. Între reperele importantei sale cariere figurează și deschiderea la numai 25 de ani a stagiunii 2009-2010 la Teatro alla Scala, chiar în rolul titular din „Carmen”. Au trecut 17 ani de atunci... E mult?... E puțin?...

Anita Rachvelishvili. Foto G. Antonoglou

          Am regăsit de la primul sunet glasul somptuos și timbralitatea fastă, cântul cu intenții vocale detaliate și subtile în Habanera, dar cu un registru superior (aici doar Fa diez) cu semn de vibrato, ca să nu-l numesc balans. Aveam să-l observ în coninuare în special la note și mai înalte, altfel puternice, strălucitoare, bogate, abordate nu foarte prelung dar suficient, masiv, amplu.

          Seguidilla a fost exemplară pentru construcția alambicată, începută cu sonorități moi și adresări discrete, continuând cu alternanțe contrastante între gravele „de piept” și sunetele suav-șerpuitoare. O eroină care l-a subjugat rapid pe bietul José.

Anita Rachvelishvili și Andrea Caré în actul al III-lea. Foto G. Antonoglou

          Anita Rachvelishvili este o forță a naturii. Dacă trecerile din regsitrul central către cel grav „de piept” s-au făcut mai întâi domol, pe măsura nevoii unor expresii mai pregnante, notele joase au devenit impresionante. Așa s-a petrecut în marea scenă cu Don José din actul al doilea când, spre pildă, zicerea plină de furie „Ah! j'étais vraiment trop bête” a devenit o înfricoșătoare explozie dramatică prin note joase rezonând aproape masculin, mai viril decât ale regretatei contralte poloneze Ewa Podleś, un reper în materie pentru alt gen de roluri. Au urmat ademenitoare pianissime „Là-bas, là-bas dans la montagne...” către un José devenit sclav.

          Poate fluiditatea melodicii franceze este pe alocuri sacrificată, dar personalizarea dramaturgică iese învingătoare.

          Unul din cele mai complicate expresiv momente în opera lui Bizet este aria cărților din actul al III-lea. Anita Rachvelishvili a cântat-o în tente sumbre, rău prevestitoare, cu tristețe profundă  întrucât „Les cartea son sincérès” și rostind „La mort!” ca pe o rugăminte. Sonoritățile grave abisale și-au făcut din nou datoria.

Anita Rachvelishvili și Nikos Kotenidis în actul IV. Foto G. Antonoglou

În fine, duetul final a adus și alte nuanțe în cântul artistei, o Carmen în continuă frământare, gândind și simțind fiecare frază cu rară minuțiozitate. Sunt secretele construirii personajului din unghi vocal, pe care Anita Rachvelishvili le deține, poate mai mult decât pe cele teatrale. Selectez numai „Carmen jamais n'a menti” (amenințare cutremurătoare), „Entre nous tout est fini” (rememorare plină de durere a unor amintiri), „Je ne t'aime plus” (rostit parcă temător dar cu blândă fermitate), „Libre elle est née et libre elle mourra!” (ca fundament al spiritului eroinei) sau „Tiens!” aruncându-i cu răceală inelul lui José.

          Cu toate punctatele minusuri din glas, Anita Rachvelishvili rămâne o voce însemnată și o interpretă de excepție, prefigurând noi abordări repertoriale.

Partenerii Carmencitei și ansamblurile

Andrea Caré în actul ultim. Foto G. Antonoglou

          În rolul caporalului Don José a fost distribuit italianul Andrea Caré, tenor plin de lirism, cu bună proiecție de sunet, care îi permite să abordeze cu reușită și pasajele spinte. Legato-ul și frazarea au definit celebra arie „La fleur” dar până atunci, în primul act, s-a servit de falsetto neaparținător stilului pentru finalul duetului cu Micaëla. În evocarea „O souvenirs du pays!” o mezzavoce ar fi fost mai adecvată. De fapt artistul a început destul de inegal, cu sonorități aspre, „strânse” și cu o nedorită răgușeală în pasionala exclamație „Carmen, Carmen, tu m'aimeras!” (La diez înalt de forță). Cum spuneam, pozitiv au urmat secvențele din actele următoare până la finalul tragic în care eroul se predă cu muribunda Carmen în brațe.

Nikos Kotenidis în actul al III-lea. Foto G. Antonoglou

          Pentru toreadorul Escamillo, baritonul Nikos Kotenidis a prezentat publicului un glas rotund, catifelat, ușor ingolat, cântând cu autoritate și panaș cunoscuta arie, în pofida unor sunete înalte câteodată nevibrate și opace. Mândru și înverșunat în confruntarea cu José, sincer îndrăgostit în declarația fierbinte către Carmen, Kotenidis a lăsat o bună impresie grație armonicelor din registrul central al vocii.        

Maria Mitsopoulou în actul al III-lea. Foto G. Antonoglou

          Soprana Maria Mitsopoulou a fost o Micaëla de vocalitate lirico-lejeră în loc de lirică, cu consecințe în coloristica firavă și volumul insuficient. Deși cu cânt îngrijit, apreciez totuși un miscast.

Cu glas solid de bas a fost interpretat rolul locotenentului Zuniga de către Georgios Papadimitriou.      Baritonul Sotiris Triantis (caporalul Moralès), după un start cu intonație aproximativă a plăcutului său glas liric nu foarte amplu, a conturat un personaj cu atacuri insistente la adresa Micaëlei.

În alte roluri au cântat muzicalele Matina Tsaroucha (soprană, Frasquita) și Diamanti Kritsotaki (mezzosoprană, Mercédès), alături de Marios Sarantidis (bariton, Le Dancaïre) și Andreas Karaoulis (tenor, Le Remendado).

Scenă din actul IV. În centru, Carmen și Escamillo. Foto G. Antonoglou

          Bagheta lui Konstantinos Terzakis și Orchestra de la Greek National Opera au debutat cu un Preludiu violent, având percuția în prim-plan, așa încât cordarii au expediat întrucâtva tema subsecventă a toreadorului. Dinamica imprimată de dirijor a fost suficientă spre a smulge aplauze publicului înainte de tema secundă, în care alămurile și din nou percuția au dominat, iar loviturile timpanilor au sunat sinistru, ca niște sentințe. Pentru primul act, transpunerea în sunet a aerului torid sevillan a dus la tempi rari, dar cu lentori excesive, privând deseori discursul melodic de tensiunea acțiunii. În destule secvențe. După cum acompaniamentul „Cântecului gitan” din actul secund n-a avut o gradualitate continuă a accelerării tempilor de la Andantino la Presto. În schimb cele trei Interludii au avut tălmăciri potrivite în Allegro moderato, Andantino quasi Allegretto și îndeosebi Allegro vivo care a precedat actul final, cel mai echilibrat din unghi agogic și dramaturgic venit dinspre pupitru.

          Corul de la Opera Națională Greacă pregătit de Agathangelos Georgakatos, Corul de copii al aceleiași instituții, îndrumat de Konstantina Pitsiakou, deși nu foarte numeroase, au cântat profesionist, respectiv meritoriu, cu omogenitatea drept fir roșu călăuzitor.

Ar mai fi ceva. Se cunoaște că pronunția în franceză este o mare dificultate pentriu cântăreții ne-nativi în Hexagon. Și aici, în acest „Carmen”, s-au resimțit destule carențe, care nu au ținut de experiența în cânt. De fapt pe cast sheet n-am întâlnit numele unui coach pentru limba libretiștilor Meilhac și Halévy, a compozitorului.